Ar fi putut fi o aventura splendida. A fost in schimb o relatie serioasa esuata.

romanticPe N. mi-l prezentase o tipa de la serviciu. Respectiva colega in mod normal nu avea veleitati de matusa batrana care face aranjamente matrimoniale, dar, convinsa ca sunt fata buna, isi scotocise mintea si cunostintele pana gasise un exemplar care ii parea ei potrivit, si pot spune si azi, cu mana pe inima, ca nu putea sa o nimereasca mai pe gustul meu.

Habar nu am cum de gasise cu atat precizie combinatia ideala, cert este insa ca eu m-am pomenit cu combinatia in fata, ca din intamplare, in carne si oase la o masa, intr-un bar unde poposisem dupa job mai multi colegi, sa ne barfim sefii si plangem salariile in fata unui pahar de vin. Aia stiau toti de aranjament, s-au tirat toti rapid, am ramas eu si el, povestea clasica. In cazuri din astea singura metoda rapida de a depasi penibilul moment intai al intalnirii aranjate este  sa faci misto  de situatie in sine cat mai repede. Nu ne-a fost greu. Eu eram vesela, el avea la el povesti si umor. Si nu doar atat.

Tipul era solid, vanjos, legat frumos, cu fata rotunda si crestetul tuns periuta ca sa ascunda o urma de chelie, cu un potential vag de burtica si gura rotunda, plina. Se imbraca sport, cu lucruri nu foarte scumpe, dar de calitate, ca astea de aici.  Mi-a placut din primul moment, am fost atrasa de el ca un ac de magnet, nu cred in dragoste la prima vedere, in schimb am trecut de multe ori prin experienta atractiei la prima vedere si acum fix asta mi se intamplase: i-as fi lipit gura aia rotunda si plina de sanul meu si l-as tinut acolo, ventuza, pana zicea piua.

pasiune

Omul ma placea la randul sau, era clar, o femeie simte chestiile astea, nu are nevoie de confirmari. Dupa cateva ore noi doi deja faceam deja planuri de viitor. Mi se parea ca se misca cam repede, dar alungam repede gandul, cine eram eu sa judec? De ceva vreme nu mai avusesem decat aventuri pasagere, nici o relatie serioasa, poate ca, na, se schimbasera regulile jocului intre timp.

Cand barul s-a inchis, tarziu, in noapte, am mers la mine, unde am stat de vorba pana dimineata, fiecare in fotoliul sau, in intuneric. Ne-am povestit vietile, marturisit ratarile, asteptarile, sperantele. Doi oameni singuri in noapte care nu au facut nimic altceva decat sa vorbeasca. Nu eram genul timid, numai ca stateam in expectativa. In mod normal, la povesti de genul asta, ori mergi catre directia aventura de-o noapte si atunci nu mai pierzi timpul, ori stai locului potolita, asteptand sa se lege putin lucrurile la modul serios si sa nu creada omul din fata ta ca esti o panarama care se intinde din prima cu toti. Iar N. imi spunea ca vrea o relatie serioasa. Cum sa refuzi asta, cand el era atat de…tot ce trebuie?

In fiecare secunda imi venea sa intind mana spre el, avem o stare ca de betie, carnea aia tare, aproape de mine, ma innebunea, efectiv ma durea fizic sa nu intind mana sa il ating. Daca mi-ar fi dat si cel mai mic semn, l-as fi inlantuit si l-as fi iubit acolo, fara sa stau pe ganduri, sangele imi clocotea nebun. Daca ar fi pus mana pe mine, nu as mai fi avut rabdare nici macar pana cand si-ar fi dat jos pantofii. Semnul ala nu venea. Veneau in schimb povesti si planuri de viitor.

Am fost mereu o fire libera, lipsita de inhibitii, seman cu tata. Mi-a placut mancarea buna si dragostea si le-am gustat din plin. Barbatii din viata mea nu au avut niciodata nevoie de texte ca ma duca in pat: daca imi placea unul, nu trebuia sa imi promita nimic: ca vom fi impreuna, ca uite ce roz e viitorul, te prezint alor mei, prostii de astea. Imi placea si era suficient, sexul nu era moneda de schimb, nu asteptam nici cuvinte, nici iluzii. Pe de alta parte, daca nu imi placea, putea sa ma ceara si de nevasta in genunchi si cu inel in toata regula, ca tot nu m-as fi culcat cu el.

L-am iubit pana la urma pe N., doar putine zile mai tarziu, dupa ce imi spusese ca cateva ori ca ma iubeste si ma intrebase, ca intr-o doara, cum mi-ar placea sa fie nunta noastra. Traiam pe repede inainte. Am plecat intr-o delegatie si l-am luat cu mine. Acolo, intr-un orasel de munte, ne-am trait povestea. Ziua munceam, dupa amiaza colindam cu el padurile, iar noaptea ne iubeam. Mi se parea ca asta facusem dintotdeauna, ca as putea continua sa fac asta toata viata fara sa ma plictisesc: sa colind padurile dupa amiaza si sa imi potrivesc nopatea trupul dupa al lui.

Apoi nu stiu ce am facut. Poate ca nu am facut nimic, poate ca am facut ceva. Nu o sa stiu niciodata. A doua zi dupa intoarcere m-a sunat sa ma intrebe cum sunt. Intai a fost afectuos si bland….apoi s-a despartit de mine. Fix asa, sec, prin telefon, cu o voce care parca nu mai era a lui, exact inainte sa inchida. Sa stii ca eu nu te mai iubesc, asa a zis. Atat. L-am cautat, i-am scris, am plans, dar asta nu a schimbat nimic.

Cred ca am fost nebuna in lunile care au urmat. Cel putin asa m-am purtat, stiu precis. Daca nu aveam fotografii cu noi si mesaje, daca nu ar fi existat oameni care ne vazusera impreuna, as fi crezut ca mi-am imaginat eu. Am desfacut povestea in bucati, minut cu minut, ca pe un puzzle, dar nici una din piese, nici separat, nici legate, nu ducea catre imaginea finala. Era innebunitor, frustrant: parea ca un film din ala in care pierzi scena in care se ofera cheia intrigii si te trezesti ca nu mai pricepi nimic din el. I-am trimis scrisori lungi si tanguitoare, de femeie dezechilibrata, distrusa. Ma rupsese in doua, ma rupsese nu plecarea lui din viata mea, ci lipsa oricarei explicatii in intreaga istorie.

L-am gasit fara sa il caut, urmand, din curiozitate, firul unui prieten al unei prietene comune, pe Facebook, intr-una din noptile trecute. E neschimbat. Are o nevasta urata si un copil frumos.

Ma gandesc si acum in urma si sentimentul nu mai este de neintelegere, ci de regret teribil: ar fi putut fi o aventura splendida, una de care sa ne amintim amandoi cu placere ulterior… o aventura plina de patima, nemurdarita de un final urat. In schimb, a fost o bucata de relatie serioasa esuata ca dracu’. Ce afurisita e si viata asta uneori, nu?

4 COMENTARII

  1. Ce urat! Am avut si eu parte de dezamagiri, nu zic ca nu, dar parca nu asa bruste si nu de la oameni alaturi de care parea ca lucrurile merg bine. Am inteles ca are nevasta urata dar el, el cum pare? Pare fericit?

    • Pare linistit. Nu credeam ca vreodata am sa il mai vad, dar, uite, intamplarea cum s-a asezat…
      Am mai avut povesti cu final, sa zicem neasteptat, dar asta chiar m-a rupt in doua…spun asta pentru ca stiu in ce m-a transformat…si pentru ca lipsa unei explicatii, cat de mici, te roade si te roade.

LASA UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here