Bucuresti, Piata Victoriei. Ies de la metrou si, din reflex, cum scot nasul la asfalt, cum arunc ochii rapid catre intersectia pe care trebuie sa o traversez ca sa ajung la job. In intersectia cu pricina e un afurisit de semafor care a fost gandit pentru fluidizarea traficului intens din zona, asa incat isi schimba culoarea in rosu pentru pietoni in foarte scurt timp, dupa care astepti o eternitate pana cand ai voie din nou sa treci. Arunc, cum spuneam, ochii si vad verdele dorit in fata lor.
Grabesc pasul, ca sa reusesc sa trec, avand in vedere ca ma am numai 5 minute pana cand imi incep programul de lucru. Verdele clipeste smecher spre mine, semn ca e pe punctul de a disparea, odata cu dreptul meu de trecere. O iau la fuga vitejeste, parcurg cele cateva zeci de metri care ma despart de trotuarul de destinatie si reusesc sa traversez in timp util. Imi reiau mersul obisnuit, cu respiratie calma si egala..si ma trezesc zambind mandra. Cu sase luni in urma mi-as fi simtit inima batand direct in gat si as fi avut respiratia taiata de efort.
Am fost obeza. Inca sunt grasa, la cele 79 de kilograme si 1.64 metri inaltime, dar ma simt incomparabil mai bine decat la inceputul acestui an, cand greutatea mea aducea, din toate punctele de vedere, cu o urgenta: 112 kg. Motivele pentru care povestesc atat de mult despre experienta mea de grasa sunt diferite: pe de o parte o fac pentru mine, din asta imi extrag motivatia si merg in continuare inainte pe un drum care se vrea al sanatatii si, de ce nu, al frumusetii, si pe de alta parte o fac pentru cei care se invart intre kilogramele in plus si dietele pe termen scurt ca intr-un cerc vicios, fara a gasi puterea de a iesi din el, de a face o schimbare.
Slabitul pentru un obez nu inseamna doar sanatate fizica, ci si psihica. Moralul se schimba la 180 de grade, din balena ucigasa devii sirena jucausa, increderea in propria persoana atinge cerul, calitatea vietii creste si…intineresti.
Obezitatea este o boala, sunt de acord, dar drumul pana la ea este uneori parcurs din cauze medicale, dereglari ale organismului si alteori, cum a fost cazul meu, din nesimtire. Cam asa mi-a spus doctorita mea de la Institutul de Endocrinologie Parhon la un moment dat, cand m-am infiintat in fata ei cu setul de analize, radiografii si rezultate pe care diferitele investigatii (menite sa descopere ce este in neregula) asupra corpului meu le prilejuisera.
–Nu e nimic in neregula cu tine, domnisoara, ai putea fi sanatoasa tun, dar esti pur si simplu nesimtita si iti bati joc de tine! Da, suna destul de dur, dar era atat de adevarat incat nu am putut sa fac altceva decat sa ma inclin. Femeia aia avea pana la urma cele mai bune intentii, voia sa ma trezeasca din starea de indiferenta fata de propria mea persoana.
Sunt o mie de lucruri neplacute legate de obezitate pe care nu le spune nimeni direct si as fi vrut sa le stiu inainte de a musca cu pofta din a doua shaorma xxl la 11 noaptea, pentru a patra seara la rand. Lucruri pe care le-am experimentat pe pielea mea si nu vreau sa o mai fac vreodata.
Cand esti foarte gras, mirosi urat.
Transpiratia, care oricum nu a avut aroma de apa de trandafiri niciodata, acum iti miroase a mort. Fara exagerare. Si nu unul proaspat. Corpul nu reuseste sa proceseze asa cum trebuie cantitatile de mancare pe care i le oferi. Toxinele se acumuleaza, iar asta se simte, oricata grija ai avea pentru curatenie, oricate deodorante ai folosi. In plus, transpiri mult mai mult, fiecare cuta a pielii (si ai o multime de cute!) devine o sursa de miresme vrajitoresti, majoritatea demne de groapa de gunoi. Ca o consecinta, in locuri dintre cele mai neasteptate (si intime, uneori) iti ies cosuri mari si dureroase.
Nu mai ai nici un fel de rezistenta la efort.
Doua etaje de urcat, o alergare de numai cativa metri ti se par incercari demne de olimpiada. Daca te incumeti sa te avanti, imediat iti simti inima in gat, respiratia ti se taie, te inrosesti ca racul si blestemi…tot ce iti trece prin mine in afara de pofta ta animalica de mancare.
Nici tu nu te mai poti cuprinde.
Si, ca o consecinta, nu mai ajungi sa te speli intr-o multime de locuri, majoritatea in care este nevoie de curatenie facuta cu spirit de raspundere.
Devii sclavul propriului corp.
Nu il mai conduci tu pe el, te conduce el pe tine. Nu ii mai spui ce sa faca, iti precizeaza el cat reuseste sa te ajute, de obicei la mai putin de 50 % din capacitatea dinainte. Mancarea devin un scop in sine, nu un mijloc. Totul se raporteaza la ea in starea ta de bine. E o dependenta ca oricare alta, cel putin la fel de rea ca altele si, dusa la extrem, in timp, te poate ucide.
Kilogramele in plus sunt niste saci de moara pe care ii cari dupa tine si te trag in jos. Iar lumea vazuta de acolo nu e deloc frumoasa. Iata, aici apare o alta marturie despre obezitate.