Pe vremea cand fericirile mele se masurau dupa numarul zilelor cu soare si copilaria era spatiul aparent infinit din care anii nu reuseau sa imi evadeze, oricat m-as fi straduit, pe vremea cand suparare parea un cuvant mare intr-o lume mica, avea un singur necaz major: somnul obligatoriu de dupa masa. Doar pisicile si bunicii dorm, copii nu obosesc atat de repede, strigam vehement imbujorata si revoltata corespunzator, dar nu stiu cum se facea, ca adormeam aproape imediat cum puneam capul pe perna, spre rusinea mea, care imi pierdeam astfel, prin somn, dreptul de a-mi demonstra in vreun fel teoriile.
Multe erau diferite in vremea aceea: mancam si nu ma simteam ingreunata ca un piton care a inghitit iepurele, aveam o energie care nu se termina (credeam eu) niciodata si somnul de la amiaza era o adevarata pedeapsa, nu un privilegiu. Sansele ca rolurile sa se inverseze erau, in viziunea mea, egale cu acelea de a-mi vedea afisat numele in vitrina cu rezultate loto 6 din 49, dupa ce am jucat doar o singura data, cu un bilet simplu.
Ai sa vezi tu cand ai sa te faci mare, imi spunea mama zambind calm. daca as fi avut minte mai mult decat o farama (dar atunci as fi fost un copil mare, lucru iar neplacut) ar fi trebuit sa imi dau seama ca era prea mult calm si nici un aer dojenitor din vocea mamei ca ea sa nu spuna adevarul. Dar traiam si eu, ca si toti copii asemneni mie, intr-o Lume Ferice, in care parintii nu au niciodata dreptate si totusi nu reusesc sa fie nesuferiti.
Ca majoritatea miturilor copilariei, si asta s-a daramat. Pe altarul marilor sperante de la patru ani nu am depus, matur fiind, lacrimi de inciudata amintire la nici o alta, stiu precis. Nu m-a dezamagit nimic la fel de tare.
Sunt recunoscatoare pentru multe bucurii pe care maturitatea mi le-a adus, indraznesc chiar sa spun ca, daca as putea alege sa ma intorc in timp, m-as intoarce cam in perioada adolescentei, nu a copilariei; ca primii fiori, primele framantari ale adolescentei au fost mai ademenitori decat primele papusi, intaiele excese ale tineretii au fost mai dulci decat toate bomboanele pe care mi le dadea vreodata bunica. Dar ca nimic nu poate inlocui somnul acela de dupa amiaza.
Sunt la job, cu nasul in calculator si cu fundul vesnic pe scaun si dupa ora 12 ma cuprinde o sfanta lene, careia nu reusesc intotdeauna sa ii dau de cap, in ciuda unu expresso cat o cana de ceai, facut de o mult prea generoasa colega. Si daca ma intreaba cineva ceva, orice, ma uit trista, printre genele pe care Mos Ene s-a tolanit nepasator si soptesc: Ssss…e blestemul mamei. Pentru ca numai de la ea mi se poate trage. Desi era calma si buna cand ma trimitea la culcare, mult mai trebuie sa o fi calcat pe nervi vesnicele mele rabufniri de revolta copilareasca. Sau cine stie…poate o amuzau. Nu stiu precis, nu am intrebat-o. Dar stiu precis ca multi ani mai tarziu am venit la ea, am strans-o in brate si am spus cu vocea aceea care cere pentru totdeauna, spasit iertare: Prea ai avut dreptate cu toate, mama. Nu mai termini o data?
