L-am cunoscut in luna care s-a scurs intre depunerea la tribunal a cererii de divort de intaiul meu sot si moartea tatii. O luna amara, mustind de lacrimi si de buze muscate pana la sange. N-am intentia sa o detaliez aici, am dat insa acest reper temporar pentru ca simteam nevoia sa explic, inca de la inceput, ce departe era de mine in perioada aceea vreo preocupare de a-mi reface viata (ca sa folosesc un termen consacrat) si cat de complet indiferenta imi era, coplesita de tot ce mi se intampla, ce fac, ce vorbesc, ce impresie las lumii din jur si ce urma sa se intample cu viata mea. Ma simteam in razboi declarat cu lumea intreaga in general, cu rasa masculina in special si cu Dumnezeu in oricare dintre cazuri.
Atunci l-am cunoscut.
L-am acceptat in viata mea dupa o judecata sumara, al carei verdict suna cam asa: de ce sa consumi energie straduindu-te sa indepartezi pe cineva care va sfarsi prin a fugi din proprie si personala inititativa, cat de repede il vor tine picioarele, imediat ce va realiza in ce s-a bagat?
Dar n-a fugit. A stat drept când i-am declarat că nu am nevoie de nimeni în lume, aşa cum nici lumea nu are nevoie de una cum îmi sunt. A rămas aproape şi când îi explicam hohotind de plâns că eu nu mai sunt sunt eu şi că m-am pierdut atât de adânc, încât am renunţat şi să mai caut. Nu s-a clintit nici când, zile de-a rândul, am pus în scenă spectacolul meu patetic de femeie isterică şi dezamăgită şi centru al unui univers absurd şi nici când am numit reprezentaţia: „Dragostea e pentru proşti”. Pe scurt, a arătat o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună decât eram…
Până când, într-o bună dimineaţă, certitudinea a venit brusc şi m-a lovit ca o cărămidă în moalele capului, spunându-mi „ce faci tu aici, femeie nebună?” Şi i-am pus în braţele cheile de la casă şi de la suflet şi am ştiut că toată viaţă nu o să i le mai cer înapoi. De atunci au trecut ani buni şi astăzi, pe când tocmai mă gândeam că se scurg ultimele ore ale unui 2016 dezamăgitor, mi-am dat seama brusc că sunt nedreaptă: de unde nu mai ceream nimic sorţii, acum mă ridic cu pretenţii, după ce m-a dăruit cu atât de mult. Mi-am amintit lucruri care acum mi se par fireşti, dar cândva le priveam că pe o minune. Un an nu poate, nu are cum să fie prost atunci când ai alături un om care face cel puţin unul din lucrurile de mai jos… sau pe toate, în cazul de faţă.
… continuarea pe Catchy.ro
