Parintii sunt niste eroi!

Nu am, zau, nimic cu copiii, dar daca nu sunt ai mei, nu cred ca am datoria sa ma port altfel decat politicos cu ei. Dar pretind reciprocitate!!!

Nu simt nevoia sa ma topesc de admiratie, sa arat interes sau, mai mult, sa ii dragalesc, sa ii intreb cum ii cheama, cati ani au sau alte chestii din astea pe care o sa le uit in momentul doi. Posibil si probabil ca situatia se va schimba radical atunci cand voi fi, la randul meu, mama, dar in aceasta perioada a vietii mele imi dau voie sa am egoismul de femeie fara copii, mi se intampla momentele acelea de aricism in care tot ce vreau este sa fiu lasata in pace.

Lucrul este, de altfel, valabil fata de toti cei care ma inconjoara, dar daca toti ceilalti pot fi cu destula usurinta ignorati, nu la fel devine situatia cu copiii, in special exemplarele alea mici, care nu inteleg decat in cazuri rarisime de vorba buna si te lasa in pace atunci cand obosesc (tot ei!), clipa care este la capatul rabdarii tale…si inca o bucata de mers dupa.

De exemplu, ma intorc de la mare acum aproape doua saptamani cu Mr SF. Dupa doua zile minunate, ca mai mult nu ne permitea nici portofelul, nici timpul, simteam nevoia acuta sa tac si sa ii fac si pe cei din jurul meu sa taca. Pur si simplu nu voiam sa risipesc prin vorbe, orice vorbe, magia care era pe punctul de a se termina odata popositi pe peronul Garii de Nord. In plus, primisem ceva de lucru cu termen de predare urgent, asa incat cele trei ore petrecute in trenul Constanta-Bucuresti puteau fi trei ore de lucru pe care le economiseam acasa si le dedicam odihnei. Mr SF ma tinea de dupa umeri cu tandretea aceea a barbatului multumit si satisfacut, inspirand linistea parului meu. Eu mangaiam tableta, pe care aveam de gand sa o deschid imediat ce trenul pornea…si sa lucrez intens si cu ravna.

Ultimii calatori se asezau pe locuri, in acele stupide vagoane de tren impartite in casute de cate patru fotolii liliputane. In fata noastra sedea o fata tanara care asculta muzica in casti, suficient de incet cat sa imi trezeasca o enorma apreciere. Pe locul de langa ea insa…stupoare, ghinionul naibii….urca o bunica cu o dracoaica de pustoaica de doi ani si jumatate. Cand a vazut-o pe copilita cum se zbatea in timp ce avansa, in bratele rabdatoarei batrane, printre randul de scaune, cautandu-l pe al ei, am prevazut dezastrul.  Si am avut aceeasi senzatie ca atunci cand intri la dus si, in locul apei pe care ti-ai potrivit-o calda numai buna, navaleste peste tine un suvoi rece ca gheata care iti taie instant orice chef de viata.

Am sperat ca o nebuna ca parintii, prevazatori, inainte de a trimite afurisita la drum, o inzestrasera cu ceva jucarii menite sa ii atraga si monopolizeze atentia pe termen mediu spre lung, gen papusi care fac tumbe singure sau masinute electrice sau…orice. Ma inselam pe tot parcursul secundei de speranta.

Restul este istorie. trei ore si jumatate (trenul a avut si intarziere, ca, na, traim in Romania, locul minunat in care o nenorocire nu vine niciodata singura) pustoaica a mancat doi biscuiti (unul din mana bunicii si unul de pe jos, putin calcat in picioare in prealabil), trei iaurturi minuscule, o banana si o casoleta mica cu capsune, reusind sa se zbata cat sa faca lista de bucate pe pantalonii mei si a lui Mr SF, a urlat, a intrebat de exact 214 ori: Mama unde este? pana cand controlorul a aparut rosu de panica, alertat de o domnisoara binevoitoare din apropiere care a crezut ca micuta se ratacise.

A alergat de nenumarate ori de-a lungul intervalului dintre randurile de fotolii de tren, cu cazaturile de rigoare cu tot, spre disperarea pasagerilor din zona, a topait scotand strigate pe indian care isi scalpeaza dusmanul (sau poate ca se dadea drept dusmanul in cauza, cel scalpat), a marait, a plans, a strigat, a cantat, a gangurit….folosind absolut fiecare secunda din cele 12600, cat a durat drumul, pentru a-mi face creierii praf si pulbere si a-mi elimina orice elan catre relatiile matrimoniale pe care l-as mai fi putut avea fata de Mr SF in urmatoarea perioada. Nu ma simteam in stare, cand am coborat din tren, obosita, fara sa fi lucrat nimic si cu nervii in piuneze, sa mai intreprind in viitorul apropiat vreun demers care ar putea conduce la insarcinarea mea…cu asa ceva.

De atunci stiu ca filmul Denis – pericol public, nu e fictiune, ci un adevarat documentar. Bonus, imi dau seama ca parintii din lumea intreaga ar trebui sa fie medaliati ca eroi, iar cei care, stiind exact ce poate face un singur copil, decid sa il produca si pe al doilea-inchisi la spitalul de nebuni. Am zis!