Vara trecuta un bun prieten se inscrie la liceu (nu conteaza care), forma frecventa redusa, pentru a continua studiile nefinalizate, avand in vedere ca reusise sa treaca in tinerete numai de finish line-ul primelor 10 clase. Initiativa laudabila, zic eu, si poate fructificabila in viitor printr-un job un pic mai bun, ca pana la urma aceasta era ideea. Ei, si se duce omul meu, de cateva ori pe saptamana, seara, cu caietul, gata sa ia notite ca un licean cuminte. Cateva saptamani de scoala, vreo 4 pe semestru si inca pe atatea de evaluari, adica inghesuiala de teze si lucrari.
“Nu e greu?” il intreb
“Da’ de unde“, imi raspunde, “dimpotriva, e simplu de tot: 5 lei lucrarea 10 lei teza“.
“5 lei ca sa ce?”
“Ca sa scriem dupa dictare subiectul si raspunsurile de nota 5 ”
Din partea mea, stupoare. El multumit. Cum ramane cu tocit coatelor pe bancile scolii? Cum ramane cu “Ani de liceu, cu emotii la romana, scumpii ani de liceu…samd”? Dar vezi, si treaba asta e tot…cu cantec.
“Primul semestru l-am incheiat, acum cotizez la al doilea”
Moment in care eu…am devenit no comment.
Din iunie pana in septembrie se vorbeste peste tot despre rezultatele dezastruoase de la bacalaureat. Ca fost cadru didactic, mai stiu si din intern cate ceva despre povestile astea, asa ca nu m-au mirat foarte mult. In schimb de aceasta data, recunosc ca am ramas cu gura cascata.
