Si mi-a zis: a solfegia. A solfegia? Adica cum? (Cacofonia face parte din nedumerirea mea, nu va prefaceti ca o ignorati, va rog!)
A solfegia, zice definitia, inseamna a canta o melodie numind fiecare nota.
A, acum inteleg. Adica a rapi muzicii magia. Pai asta stiu sa fac si eu in viata de zi cu zi!
De fiecare data cand imi e bine, in loc sa savurez starea de fapt care ma cuprinde, care oricum e afurisit de trecatoare, stau sa o disec: adica de ce imi e bine? Ca si cum daca as intelege resortul ascuns care o produce, as putea sa repet, exact la fel si pentru totdeauna clipa aceea, uitand ca, tic-tac, un pic mai tarziu EU nu voi mai fi la fel si deci, degeaba chinuiala.
A solfegia: a analiza pana in cele mai ascunde cotloane ceea ce trebuie luat ca atare si savurat pur si simplu. Uite asa pierdem magia, cu analize…
Vreti sa va jucati? Pai atunci veniti aici. Timp ar mai fi!
