Oricat de mult mi-ar placea sa umblu pe la cumparaturi, sa caut oferte si reduceri, oricat ma alinta partenerul meu de viata ca sunt un calculator ambulant de preturi, stiu ca toate astea se vor sfarsi atunci cand voi deveni mama. Ar fi suficient sa am puiul meu de om in brate, ca visele ar lua cu totul alta directie. Ofertele de la Lidl ar fi interesante numai in masura in care contin si produse adresate celor mici, catre raioanele de jucarii de la Carrefour mi s-ar indrepta plimbarile cele mai frecvente, iar Johnson Baby Oil si-ar recapata in casa mea destinatia pe care i-a dat-o creatorul sau inca de la inceput.
Si toate astea pentru ca lucrurile destinate copiilor sunt adorabile. Te uiti la ele si ti se ridica din stomac catre capul pieptului un val de caldura si de duiosie, calculele mor in fasa (pardon, pampers) si aproape orice urma de ratiune dispare. Ai vrea mai mult ca niciodata sa fii bogata, sa construiesti (sau cumperi) o lume, numai ca sa iti faci copilul stapan peste ea.
Acum cateva saptamani, eu si inca vreo trei colege a trebuit sa mergem la serviciu intr-o sambata. Am lucrat cu drag si spor, iar la plecare, pe una dintre ele o astepta sotul (Tantalaul 73, o mai veche cunostinta, vi-l mai amintiti? ) impreuna cu fetita de aproape trei ani, sa o ia acasa cu masina. M-au agatat si pe mine, ca le era in drum. Galusca, cuminte, in spate langa mine, privea atenta in ochii bulbucati ai unei maimute de plus, proaspat primita de la bunica. Taticul cel mandru da sa porneascamototrul, cand ceva il inghesuie din buzunar. Baga mana, scoate doua sotest mototolite si i le arunca mamei spunand: tine-le tu pe astea. I le-am scos ca ii era cald.
Pana aici nimic senzational. Dar, furata ca de o vraja, am urmarit femeia. Vorbea cu mine, nici nu mai stiu ce povestea. In timpul asta, mainile ei au apucat sosetutele mici, facute ca pentru niste picioruse de papusa, le-au mangaiat pe fiecare in parte, cu o blandete total necalculata, instinctuala, pipaind centimetru cu centimetru, de la talpa minuscula si pana la incretiturile cu trandafirasi, pana cand le-au netezit fiecare petala de bumbac rozaliu. Apoi, atenta, cu miscari moi si migaloase, de parca ar fi construit un castel din carti de joc, a asezat o soseta peste cealalta, perfect suprapuse si a inceput sa le ruleze, mangaind in continuare. Se purta de parca piciorusul fetitei ar fi fost inca acolo, in bucata marunta de bumbac, cu atat drag si atentie o impacheta. Iar cand totul s-a transformat intr-un sul rotunjit si ordonat, care aproape i se ascundea in pumn, a intors ochii catre fetita si i-a trimis un zambet.
Scena asta, pe care creierul meu n-ar fi avut, teoretic, nici un motiv sa o observe si sa o pastreze in amintire mi-a revenit in fata ochilor pe neasteptate, cand, cautand diverite componente pentru trusouri botez, am dat peste camerele de copii din imaginile cu care mi-am insotit aceasta postare. Nu ma satur sa ma uit la ele, fiecare in parte constituie o mica minune si stiu ca va veni o vreme in care am sa regret ca nu am luat de barbat fix pe sultanul din Brunei, ca sa am un palat in care copilul meu sa se poata bucura de toate, nu numai de una singura, cat are sa incapa in apartamentul meu.
