Trecusera cateva saptamani de la prima intalnire. Intuisem deja ca era un barbat de moda veche, desi oricum nu mi-ar fi trebuit prea mult spirit de observatie, ca omu’ imi saruta numai mana, dupa fiecare seara petrecuta impreuna si pleca sa doarma in patul lui de burlac, convins ca o femeie ca mine se cucereste numai cu o curte ca la carte (cand cartea dateaza din perioada pasoptista).
Obisnuita sa-i testez rapid si pe orizontala si pe verticala pe eventualii candidati, ca sa stim daca ne mai pierdem sau nu reciproc timpul, inocenta cu care el credea in povestea cu hai sa o luam usor-usor, etapa cu etapa (care pe mine ma enerva teribil) si convingerea cu care se ferea sa faca prea devreme vreun gest aducator de voluptate, toate astea incepusera sa ma plictiseasca vag, asa ca imi zbarnaiau prin cap deja vagi idei de trimis la plimbare. Dar intr-o duminica oarecare, nu ca sa ii mai dau o sansa, ci pentru a-i arata, cu rautatea tipica a unei femei plicitisite care se stie admirata, ce este gata-gata sa piarda, l-am invitat la masa.
A venit tarziu, ezitand, strangand in maini transpirate un pachetel mititel, dar destul de greu, frumos impachetat. In treacat fie spus, nu prea am stiut niciodata sa primesc un cadou, poate pentru ca mi s-au oferit prea putine, poate pentru ca, neinvartindu-ma intre oameni prea bogati, mereu ma intrebam cate sacrificii financiare au fost necesare pentru ca acel cadou sa ajunga la mine…si ratam bucuria.
Ei bine, recunoasteti si voi, e destul de greu sa trimiti la plimbare pe cineva care vine in vizita si iti ofera emotionat doua cadouri: un pachetel si inima lui pe tava.
Din hartia creponata au iesit doua ratuste mandarine, cunoscutul simbol feng shui al cuplului implinit, al devotamentului si al iubirii si slabiciunea personala a unei minti doar pretins neromantioase. Perechea colorata a poposit pe polita de deasupra patului meu si acolo stau si acum, cioc in cioc si oricat de kitschoasa mi-ar aparea imaginea in ochii vostri, dragii mei cititori, trebuie sa recunosc ca eu cred ca ne-au purtat noroc.
Pentru ca ratele ale nu au fost rate, au fost un adevarat cal troian in mintea si, intr-un final, in sufletul meu, paznice ale somnului din ce in ce mai rar plans, povestind in fiecare seara, chiar si atunci cand nu voiam sa aud, despre cel care le daruise, despre asteptarea lui de barbat de moda veche si sperantele de om care nu uitase, oricat l-ar fi dezamagit viata, sa daruiasca. Si nu stiu sigur ce anume, dar in mod cert a fost si o frantura din povestea lor care m-a convins. Usor-usor, etapa cu etapa, patul de dedesuptul lor a devenit al nostru, iar culorile lor vesele ne-au umplut viata
