Cand eram tanara, dar tanara de tot, imi imaginam ca, atunci cand o sa ma casatoresc sau voi trai impreuna cu un barbat, viata va arata asa: noi doi, mereu fugarindu-ne prin casa dezbracati, fara sa ne intereseze ce mancam, ce filme sunt la televizor, cand se afiseaza tabelul cu intretinerea la administratie sau cu ce bani o s-o platim. Macar o perioada, imi ziceam in gand, o perioada, adica acea de la inceput, vreo 5 ani asa, pana vin copiii, neaparat baiat si fata, la doi ani diferenta intre ei. Serios, nu visam toate asa?
Credeam ca primul lucru dimineata, cand am sa ma trezesc, am sa privesc dragastoasa spre partea de pat in care doarme jumatatea mea si am apoi am sa ma misc si lipesc tandra si senzuala de el, intr-o imbratisare alintata si fierbinte. In realitate, capie de somn, ma tarasc pana la bucatarie, energica precum o rama inainte de ploaie. Acolo bajbai dupa butonul expressorului cu disperarea eroilor din filme care apasa, odata cu ultima farama de energie, si opresc declansatorul unei bombe menite sa distruga omenirea. Catre cafea se indreapta primul meu gand de dimineata, nu spre iubire, sper sa ma ierte sotul care ma citeste, daca ii destram cu asta si ultimele romantice asteptari.
De acord, ajung si la partea cu tandretea matinala, din cand in cand in weekend, dar numai dupa ce trec o fuga pe la baie sa folosesc un instrument minune ca acesta de aici, pentru ca in caz contrar risc sa se duca naibii tot romantismul in fata mirosului de dimineata al gurii. Ce romantism, ce Romeo si Julieta? Povesti cu zane! Dragostea nu doar ca trece prin stomac, dar mai este si decantata de atentia la detalii de genul asta, indrazniti voi sa ma contraziceti daca puteti!
Habar nu aveam ca picioarele pot sa miroasa atat de rau, mai ales ale altuia :), ca Zana sosetelor murdare nu exista si fiecare trebuie sa si le stranga singur de prin casa, ca poti sa ai imaginatie demna de Dan Brown, dar tot ai sa ajungi la cauti cu disperare raspunsul la eterna dilema existentiala: oare ce sa mai fac de mancare saptamana viitoare?
Credeam ca o sa adormim unul in bratele altuia, seara de seara, pentru tot restul vietii noastre. In realitate, ajungem in dormitor in acelasi timp cam in 2 zile din 7, ca el lucreaza in ture, iar cand o facem parca suntem la concurs: ma straduiesc cat pot, dar niciodata nu stiu daca voi reusi sa imi indes dopurile in urechi si sa atipesc inainte sa inceapa el sa sforaie cu accente de tractor la semanatul de primvara.
Cum arata pe la maturitate o bucata de saptamana normala? Uite un exemplu din ograda proprie:
Alaltaieri mi-am vazut sotul un sfert de ora. Eu am ajuns acasa pe la 7, el trebuia sa plece, ca intra in tura de noapte la serviciu. Am apucat numai sa il sarut de 3 ori si sa il intreb, in timp ce ma invarteam in jurul lui ca o closca, daca si-a luat cheile, pachetelul cu mancare si medicamentele. Ieri a fost o zi mult mai buna: am ajuns mai devreme, ca nu aveam de facut cumparaturi, deci am mers de la job direct acasa. Nu am mancat impreuna, ca sunt la dieta si tot ce baga el in gura mie imi face pofta. Am fumat insa o tigara fata in fata, cu coatele pe masa, 5 indelungi minute in care am mai povestit fiecare ce a apucat despre ziua respectiva, apoi eu m-am asezat la calculator, ca aveam de lucru, iar el la televizor sa vada ce mai scornesc politicienii din fruntea tarii si sa nu fie ispitit sa ma tina din treaba cu vreo discutie.
Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc este ca se facuse 11 noaptea, sotul meu sforaia pe canapea, iar mie imi jucau in fata ochilor randurile dintr-un articol inceput. Ne-am dus in pat leganandu-ne pe holul lung al apartamentului nostru, ametiti de somn si nici macar nu am apucat sa ne gandim ca iar a trecut o zi in care aproape nu am petrecut timp impreuna. In dimineata asta cand m-am trezit, el plecase deja la munca.
Ne laudam ca ne intelegem bine, dar, daca e sa fim cinstiti: cand si de ce naiba sa ne mai certam, daca abia ne vedem?
Cand eram tanara, dar tanara de tot, imi imaginam ca, atunci cand o sa ma casatoresc viata va arata in cu totul alt fel decat s-a dovedit a fi de fapt. Nu, existenta reala nu este asa de poetica cum o credeam eu, dar la aproape 40 de ani, tot nu inceteaza sa ma uimeasca si sa mi se para minunat si linistitor si incredibil faptul ca exista un om pe lumea asta, in afara de mama, care nu oboseste niciodata sa se preocupe daca am mancat, am dormit bine, sa se ingrijoreze daca ma doare capul, am racit sau pur si simplu ma simt trista. Iar pentru asta sunt recunoscatoare.