“- Tu cu ce calatoresti in vis?
– Eu in vis calatoresc cu somnul.
– Si atunci cand dormi, visezi si masini?
– Uneori da, explica el intelept, numai ca nu sunt ca masinile de pe strada.
– Dar cum sunt?
– Altfel.”
Si vazandu-ma nedumerita mi-a povestit, in silabe dragi si peltice, despre masinile din visele lui. Unele zburau pe sus, unde nu era trafic asa de mare, altele se miscau pe pamant si apa cu egala usurinta, altele prindeau forme de animale care ii erau dragi si pe spinarea carora, motorizata, se vedea strabatand lumea…atat cat o putea cuprinde cu mintea….adica, momentan, numai pana la casa bunicii si inapoi.
Pe fata lui reveria se intinsese si aprindea lumini jucause ca intr-un brad de Craciun. De pe a mea ii raspundea un zambet demn de reclamele la pasta de dinti. Si atunci am stiut ca daca as fi presedintele unei mari, grandioase companii si as vrea sa construiesc viitorul, as da o foaie si un creion unui copil sa mi-l deseneze. Fiecarui copil, indiferent ca are 8, 11 sau aproape 15 ani. Si apoi as lua foaia si as duce-o celor mai de seama arhitecti din subordinea mea si le-as spune: daruieste-i ceea ce isi doreste. Dar nu as face decat sa copiez, pentru ca cineva a intins deja copiilor cate o foaie si un creion si le-a spus: arata-mi viitorul.
Toyota este cea care, de opt ani organizeaza Dream Car Art Contest, promovand astfel, de data aceasta nu brandul propriu, ci brandul international al creativitatii si dand astfel oamenilor ceea ce este de drept al lor: libertatatea de a visa si de a construi prin vis. Pentru ca un copil nu va desena niciodata o simpla masina pentru un concurs. Nu! El va desena o lume, cea ascunsa sub pleoapa lui, in care un vehicul de poveste este raspunsul la o intrebare poate rostita doar in gand, o nevoie nedescoperita inca, o dorinta cu potential de universalitate.
De ce ai vrei sa te inscrii, de ce ti-ai incuraja puiul sa participe, tu sau oricare, cu totii parinti si arhitecti de suflete crescande?
Pentru ca intr-o tara in care avem mai multi copii supradotati decat posibilitati de a le valorifica talentele si astfel a ni-i pastra aproape, un asemenea concurs e o treapta catre Omul care va fi copilul tau si Societatea pe care o visam cu totii. Iar calatoria in Japonia, premiul cel mare, este si ea o parte din devenire. Orizonturi noi se deschid, iar si iar. Dincolo de partea materiala, recompensa e insasi sansa de a participa, de a se exprima intr-un mod care ii place si de a arata si altora ce culoare au visele lui. E sansa ta, parinte, de a te mandri cu el. De a pune o caramida noua in constructia viitorului pe care ti-l doresti pentru el.
Sa va spun o scurta poveste pe care am citit-o mai demult:
O mama oarecare se plimba cu masina, impreuna cu fetita ei, intr-o dupa-amiaza torida, cand o femeie dintr-o masina decapotabila, de pe cealalta banda a soselei, a inceput sa le faca cu mana. Femeia era goala complet. In timp ce mama, revenindu-si din soc, se gandea ce explicatie sa le dea copiilor, fetita de cinci ani a constatat inocent:
“- Mami, femeia aia nu poarta centura de siguranta!”
Ce incerc sa demonstrez cu povestea asta, pe care am citit-o candva si m-a impresionat suficient cat sa imi ramana intiparita in minte? Vreau numai sa reamintesc un lucru simplu, pe care orice mama il stie deja de mult: copii au de multe ori capacitatea uimitoare de a intelege esentialul, miezul lucrurilor. Nu au inhibitii, nu au invatat inca sa isi puna frau viselor, nu pierd (cum fac cei mari prea ades), intre detalii, esentialul, au grandioasa capacitate de a plasmui fara bariere. In masina visurilor din desenul sau, copilul ascunde – pe langa filmele pe care le-a vazut, cartile pe care le-a citit, realitatea pe care o cunoaste – si acea realitate paralela, complementara, daca vreti, a mintii lui, cea in care nu exista limite ale tehnicii si nici acoperisuri care sa opreasca aripile intinse.
Cele mai mari vise ale mele s-au implinit pentru ca am fost surda cand cineva imi spunea: “nu ai sa reusesti” in schimb am auzit foarte bine incurajarea parintilor care, atunci cand mazgaleam fata de perna cu pixul, radeau si spuneau: “Ar trebui sa pastram asta. Peste ani, s-ar putea sa valoreze o avere. Esti o artista!”
Desenele copiilor vostri ar putea ajunge sa se plimbe pe strazile viitorului. V-ar placea?
As dori sa dedic acest articol Mihalelei Damaceanu, savurand deja surpriza pe care o va avea citind. Este prietena mea virtuala, autoare pe Superblogul lui Mihnea (care se regaseste si in blog roll-ul meu) si mama unui prunc frumos si talentat la desen. Amandoi mi-au fost, acum si de-a lungul timpului, public si sursa de inspiratie. Stiu ca Mihaela isi doreste sa cultive pasiunea lui Mihnea, astfel incat iata pentru ea o modalitate de a face acest lucru.
Tu, Mihaela, si voi toti, dragi cititori, puteti afla detalii despre concurs si modul de inscriere intrand pe linkul: Dream Car Art Contest. Si, va rog, cand ajungeti in Japonia, salutati Tara Soarelui Rasare si pentru mine.
