De cand bugetul meu a devenit destul de restrictiv, in sensul ca imi permite putine (spre deloc) distractii, am dezvoltat cateva abilitati de care sunt extrem de mandra. Le numesc abilitati de criza, daca ma intreaba cineva. Ele ma ajuta sa supravietuiesc de cele mai multe ori undeva deasupra liniei intre multumire si frustrare si sa imi pastrez zambetul pe fata, chiar si atunci cand realitatea imediata imi comunica sec ca nu am prea multe motive sa il mentin lipit acolo.
In primul rand am dobandit un radar special, care suna ca o alarma, imediat ce depisteaza in imediata mea apropiere niste reduceri si care emite un zgomot la fel de insistent cand NU le depisteaza, determinandu-ma sa le caut. De aici economie in mica mea gospodarie.
In al doilea rand am invatat sa ma bucur de lucruri mici, sa imi doresc mai rar ce nu pot avea si sa consum energia pe care as fi folosit-o pentru a jindui intr-un scop mult mai nobil, acela de a gasi metode simple de a ma relaxa, de a ma simti bine.
Ce am facut de exemplu anul trecut de 1 mai, cand, in ciuda vremii frumoase, nu am avut bani sa plec nicaieri, nici macar sa ma departez de aglomerata capitala cei cativa kilometri care m-ar fi despartit de o padurice unde as fi putut sa o pun de-un gratar? Am profitat de bunavointa primarului meu de sector 4, zis si Piedone,care a amenajat in Parcul Copiilor o zona cu foisoare de lemn si gratare. E drept, trebuie sa vii dimineata ca sa prinzi loc si sa iti aduci carbunii proprii, dar gratarul ii primesti gratuit, numai pe baza buletinului, pe care ti-l primesti seara, dupa ce il restitui.
Anul acesta mi-am programat un picnic aslaturi de dragul meu, tot in parc, in primul weekend in care voi avea un pic de timp, mai ales ca, de cand vremea s-a incalzit, ma mananca talpile a duca. O paturica, cateva sanwichuri, cateva beri puse la rece intr-o gentura frigorifica primita la nu mai stiu ce promotie pe vremuri, eventual niste carti de joc sau ceva de citit. Liniste. Mirosul lacului. Copaci care se arunca in floare imprastiind parfum dulce in rafale de vant potolit. Un mic paradis, doar pentru noi.
Inca de anul trecut am observat, in Parcul Tineretului cum, multumita aceluiasi primar Piedone (pe care l-as vota, ca la manele,
fara numar) ca stalpii de iluminat au fost inlocuiti si cei noi aveau deasupra niste patrate care sclipeau in bataia razelor. In fata sprancenelor mele ridicate a mirare, barbatul meu drag (si mai informat ca mine, ca nu degeaba toarce televizorul tot timpul la noi in casa) mi-a explicat ca sunt panouri solare, formate din
celule fotovoltaice care convertesc lumina soarelui direct in energie electrica. Ingenioasa idee, cu ajutorul caruia, in timp, imediat dupa amortizarea costului de inlocuire a vechiului sistem de iluminat al parcului, se va face o economie demna de luat in seama.
Si ce se intampla cand nu e soare, atunci de unde mai au felinarele putere sa lumineze, cand panourile lor nu mai au de unde sa ia energie? mi-am intrebat eu atoatestiutorul.
In cazul asta intra in actiune acumulatorii, care in timpul in care “prind” lumina o stocheaza, pentru a o folosi la nevoie, mi-a explicat el linistit.
Hm, si eu care credeam ca atunci cand sta in fata televizorului, lungit pe canapea, doarme.
Concluzia emisiunii: mereu am fost de parere ca toti cei aflati la putere fura, intr-un fel sau altul, dar, daca tot e sa fure, asa printre picaturi, macar sa faca ceva si pentru noi, cetatenii de rand. Sa se vada ceva in urma lor. Uite ca in cazul de fata se vede.
