…mi-a repetat tata, timp de 34 de ani privindu-ma aprins in ochi si strangandu-mi umerii cu forta sangelui de sarb, acelasi care-mi curge si mie in vene.Cel mai important om din lumea asta esti TU, copile – imi spune si acum de Sus, iar vocea lui, mangaind fiecare colt al mintii in care se-mprastie, imi aduce in ochi intepaturi fierbinti si dorul e pustiitor, cumplit, intr-un fel in care nu mi l-as fi putut imagina inainte. Si a trebuit sa se stinga ca eu sa inteleg asta, a trebuit sa plece tacut, ca eu sa ma consider, asa cum imi spunea, cel mai important om din lume, din viata mea. Numiti-l egoism, daca vreti, dar nu stiu zau daca mai avem si o alta viata in afara de asta si cea de fata e oricum destul de scurta, prea scurta ca sa ne pese mai putin de noi, ca sa ne lasam la urma, sa ne trecem cu vederea.
Cand un lucru pe care il fac imi devine corvoada, cand dispare placerea si coboara amenintator catre obligatie, simt nevoia sa il il evit. Cred ca imi datorez asta. Nu-mi plac discutiile de convenienta, detest sa fac conversatie politicoasa cu un om numai pentru ca ne aflam in acelasi loc amandoi. Detest sa ofer ceva numai pentru ca am primit si urasc sa ma simt datoare. O auto-invitatie la mine acasa e calea cea mai scurt catre disparitia mea din campul vixual al celui care a avut nefericita ideea sa incerce sa-mi fure placerea si privilegiul de a fi cea care invita. Destule obligatii ne sufoca, de la trezitul dimineata si pana la spalatul pe dinti pentru ca ma duc undeva si am mancat friptura scaldata in mujdei. Vreau ca macar o parte din viata sa mi-o traiesc asa cum simt.
Cel mai important om din lumea asta esti TU, copile! mi-a spus tata toata viata mea si mi-a zis si ultima oara cand a putut vorbi si de atunci inteleg mai bine sintagma a lasa cu limba de moarte.
