Inveti sa construiesti incercand: o data si inca o data

caramidaIn plan sufletesc, mi-am spus mereu ca nu am cum sa invat sa construiesc altfel decat incercand. Ca lucrurile se petrec cumva, firesc, printr-o maturizare lenta si subtila. Azi iti intinzi, flutureste, aripile printre petale, pe unele le strivesti in coborare, pe altele te asezi bland sau le rastorni intr-o infiorare de parfum pana cand, usor-usor se  face maine si descoperi ca, dupa atatea aterizari fortarte, ai reusit sa gasesti o cale de a construi, cumva toate aterizarile fortate te-au invatat ca echilibrul este precar, ca, pe drumurile inimaii, trebuie sa fii, de multe ori, ca un acrobat pe sarma…sau chiar putin mai atent, pentru ca, dupa o cadere exista si ceva mai rau decat sa nu mai fii: poti sa existi in continuare, desi iti doresti crancen ca fix de existenta aceea sa fi fost lipsit.

Credeam ca pentru a construi durabil e nevoie, in plus, de noroc. Azi stiu ca are si norocul rolul sau, dar trainicia inseamna, dincolo de acesta, alegere corecta si azi si maine si in fiecare zi, astfel incat nici o caramida sa nu isi greseasca locul. Numai definitia afurisita a corectitudinii ne scapoa. Uneori alegerea corecta inseamna sa nu te uiti la aparente si sa patrunzi cat mai aproape de esenta. Alteori, ea iti spune ca trebuie sa renunti, pentru ca sub picioare vei avea nisipuri miscatoare, orice ai face. Dar oare cat la suta dintre noi reusim sa ne indreptam catre alegerea castigatoare intotdeauna? Uneori ne lasam influentati de presiunea sociala, de dorinta fireasca si umana de liniste, nevoia de apartenenta la un grup, o stare de fapt sau o categorie si  lor le jertfim alegerile noastre. Alteori ne amagim cu o stare de permanenta, fara sa ii vedem caracterul iluzoriu, ramanem intr-o zona discutabila de confort de teama riscului pe care orice pas in afara l-ar implica.

Ne petrecem viata cautand retete, dar cand le gasim nu reusim sa le recunoastem ca atare si dam pagina grabit, sa nu pierdem titlul din urmatorul ziar de scandal despre care deja discutau doi trecatori grabiti din metroul de dimineata. Pastram vrabia din mana, dar nu e mereu o optiune avantajoasa, uneori, doar uneori, sub aparenta ciorii de pe gard, o  privighetoare se pregatea sa isi azvarle trilul catre noi.

Cand zidesti o cladire, apelezi la un specialist, de la fundatie la acoperis. Acesta te aprovizioneaza cu materialele necesare, de la tuburi din beton si pana la stalpi si fundatie si iti ofera garantia durabilitatii data de experienta. Dar ca sa construiesti, la adapost, un sentiment, o stare de bine, trebuie sa fii specialist? Si, mai ales, exista profesionisti ai relatiilor? Daca exista, habar nu au de asta, pentru ca sunt prea ocupati cu viata ca sa mai apuce sa emita consideratii. Foarte rar dau sfaturi altora, convinsi (si pe buna dreptate!) ca nu exista o retea universala, ci o metoda unica, functionabila numai in singurul caz pe care il ai in fata cu adevarat: cel propriu.

Inteleptul invata din propriile greseli, prostul nici din ale lui. E in sintagma asta o exagerare, as spune. Chiar asa de clara sa fie demarcatia? Oare intre prost si destept nu isi are locul si omul normal, simplu, care invata ambiguu si amestecat, amesteca pretul pragurilor din frunte cu tanguirea drobului de sare, care rataceste, fara regula, intre adevar si eroare si nu intelege sensul decat la final, cand trage linie?

LASA UN MESAJ

Please enter your comment!

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

De acord

Please enter your name here