As fi vrut ca viata sa fost o carte de povesti si intamplarea asta – unul din textele de-acolo, caz in care eu chiar as fi reusit, asa cum intentionasem cand am plecat de-acasa pe drumul catre Straja, sa ma transform intr-un Fat Frumos din acela clasic, care trece toate probele, inclusiv lupta cu balaurul si, drept rasplata, la final primeste jumatate de imparatie si fata de sotie.
Dar nu e… O carte de povesti, vreau sa spun. E mai curand ca un spectacol de opera vazut de un nepriceput: canta unii pe scena lungind vocalele la maximum, intr-o limba necunoscuta si tu nu pricepi daca se tanguie sau se bucura, ca nu e cu subtitrare, ca la cinema.Dar sa o iau cu inceputul…
Daca rolurile ar fi fost inversate, as fi atacat frontal, cerandu-i sa-si precizeze intentiile, dar pana la urma eu eram masculul (nu ala feroce, dar oricum) si mi-era teama ca as fi putut parea caraghios. Asa ca, profitand de dreptul meu barbatesc la initiativa si de prima ninsoare serioasa din anul respectiv, am invitat-o la munte la schi, sa lamuresc acolo problema.
Am ales un weekend la Straja mai intai pentru ca banuiam (speram, este de fapt termenul exact) ca e satula de Valea Prahovei, pe unde merg toti bucurestenii ca noi sa se dea cu schiurile. Pe urma, auzisem de frumusetea zonei, cazare in Straja imi recomandasera niste prieteni, Vila Alpin avea o pozitie excelenta fata de partie (de amandoua partiile cu nocturna, de fapt), de la balconul camerei puteai vedea norii cum musca lacom din varfurile muntilor insirate pe cer, ce sa mai spun, toate conditiile pentru a o impresiona. Definitiv, speram eu din nou.
Ei bine, aici intervine partea cu opera, momentul acela de care va vorbeam in care te uiti la scena si nu intelegi nimic. Pe drum, cum am intrat in munti, peisajul de basm care se intindea in fata ochilor nostri, Matilda l-a admirat in vis numai, pentru ca a adormit in masina si s-a trezit in fata vilei, cand a coborat, odihnita si vesela ca o randunica si a intrat imediat in vorba cu gazdele noastre. In timp ce eu am carat bagajele in camera, a profitat de internetul wireless pentru (zice ea) a trimite niste indicatii catorva colegi de serviciu care lucrau si in weekend si aveau nelamuriri la nu stiu ce proiect. A studiat oferta de echipament sportiv de la centrul de inchirieri de la pensiunea din Straja si pana cand m-am schimbat eu pentru mers pe partie, ea aflase si ce contine meniul restaurantului traditional de la parter si pe ce data e nascuta gazda si ce tehnica de pus castraveciori murati foloseste. Mi le-a trecut in revista pe toate rapid, zambind mereu si gesticuland larg, pe cand eu incercam subtil sa o iau de mana. Cred ca am avut noroc ca nu a descoperit si traseele montane care se organizau de acolo de la vila, cu ghid cu tot, ca atunci chiar nu as fi avut-o numai pentru mine vreo clipa. Pe partie a zburat pe langa mine in cristiane serpuite, in timp ce eu imi pierdeam toate iluzile de mare sportiv. Nici vorba sa o invat sa tina schiurile in picioare, sa ii arata cum sa stea, cum sa cada, cum sa se opreasca in plug atunci cand prinde viteza prea mare. Mai avea un pic si invata ea sa schieze tancii de la baza partiei, ca pe intructor il vrajise demult. In salopeta ei rosie, era de acolo, parea integrata complet in peisaj, o craiasa a a muntelui de zapada, un ghid priceput si gratios care conducea un urs greoi si plin de naduf…si indragostit din labe si pana la urechi. O priveam si parca nu-mi venea a crede.
Si pe urma s-a intamplat…
Seara, nu stiu daca a fost de vina aerul tare de la cota 1400 sau vinul fiert sau focul de tabara pe care gazdele il organizasera pentru a ne condimenta vacanta la Straja, dar am avut alaturi o alta Matilda, una calma, tacuta, cuminte aproape. Bratul meu o inconjura de dupa umeri, protector, parul ei imi atingea usor fata, ca o mangaiere, mirosind a zapada proaspat cosita de schiuri, iar ochii ii clipeau rar si adanc a acceptare in timp ce o lumina noua ii aprindea dindarat aratandu-mi-i in toata frumusetea lor nelumeasca. Nu mai era o Craiasa a Zapezii, ci se transforma in fiecare secunda mai mult femeie si, putin cate putin, a mea; in schimb, eu devenisem poet.
– Ce ti-a spus fetita aceea pe partie la Straja? am intrebat-o mult dupa intoarcerea acasa, in seara in care isi adusese si restul lucrurilor la mine, eliberand garsoniera micuta in care statuse pana atunci cu chirie.
