Unele dintre cele mai emotionante momente din viata mea s-au petrecut, de-a lungul anilor, in preajma zilelor de 1 Martie.
Cu multa dragoste si consideratie pentru cea mai draguta fata din clasa …, din partea lui S., un coleg care o admira de multa vreme.
Banca in care stateam imi devenise prea mica, brusc, ma foiam cuprinsa de o dulce fierbinteala si furisam priviri in spate, unde o coama de par cret imi pandea reactia, lucru de care aveam sa aflu insa mult mai tarziu.
Am si acum acasa cartonul acela, ingalbenit de vreme si nu incerc nici macar sa il scot de la locul lui de taina si bine ferecat, din acelasi motiv pentru care, in legenda, nimeni nu indraznea sa deschida Cutia Pandorei. In fond de ce l-as scoate, oricum il vad in fata ochilor cu o claritate care imi taie o clipa respiratia chiar si la simpla aducere aminte.
Au trecut de atunci ani multi si am primit nenumarate martisoare, insa niciodata un altul nu m-a sagetat cu o emotie atat de vie, de coplesitoare. Dar, in fiecare din cei 21 de ani care au trecut de atunci, in prima zi a primaverii, trimit un gand plin de caldura si drag catre omul care a lasat la mine pentru totdeauna, odata cu niste randuri pe hartie, si o bucata din inima lui. Viata ne-a nins pe amandoi cu alte iubiri, alte vise si impliniri, asteptate sau nu, ni s-au rotunjit in viata separat, dar undeva, incremenit in universul larg, dincolo de timp si de tot ce inseamna limite, asa cum mintea omeneasca le poate pricepe, gestul acela se repeta la infinit, ducand cu el, infiorata, nerabdarea unor copii de a afla ce culoare are prima sarutare. Iar azi, in prag de primavara, pe cand imi pregatesc, ca totdeauna, gandul bun, nu uit sa prind in piept amintirea, pe post de martisor, insa nu pe un colt de bluza, ci de partea cealalta a pielii, in interior, langa inima.
