De cate ori avem ocazia sa ne vedem din afara, sa aruncam un ochi fugar macar in oglinda in care ne vad altii? Prea rar, as spune. Purtam in minte propria imagine despre noi insine si o ridicam la rang de adevar. Spre exemplu eu, cu ceva timp in urma, povestind cuiva nu mai stiu ce am spus, in graba descrierii “asa incat, o pustoaica asa cum sunt eu…” Interlocutorul meu si-a ridicat o spranceana absolut spontan, a modelat gura in ceva care nu am reusit sa definesc daca era amuzament sau mila si a zis: cand te-ai uitat ultima oara in buletin?
Cum interlocutorul era mama din dotare, singura persoana din lume care, in ceea ce priveste fiinta care sunt si judecatile de valoare despre aceasta, o nimereste de-mi sar fulgii, am tacut. Aveam pe atunci vreo 34 de ani. Scena mi-a ramas in minte pentru ca m-a socat. Din nici un punct de vedere, la moemntul acela nu aveam motiv sa ma consider pustoaica. Fizic, aratam a ditamai elefantul la maturitate, n-aveam nici cosuri si nici naivitati de adolescenta, chiar reuseam pe alocuri sa emit judecati rezonabile. Si totusi….ma gandeam la mine ca la o pustoaica.
Ca discutia anterioara m-a adus cu picioarele pe pamant si nu stiu daca as fi vrut, aia e alta poveste. unde vreau sa ajung? Vreau sa ajung la un mesaj pe care l-am primit de Revelion de la un om care foarte probabil nu ma citeste, dar cu care mi se intampla sa lucrez din cand in cand…mai exact zilnic. Imi e coleg de serviciu, il ador pentru motive extrem de subiective si ma calca pe nervi periodic (ca e Taur, ca mine), asa ca ma straduiesc sa i-o arat cat mai putin.
(redau textul)
Pentru artista din tine, multe metafore si hiperbole in 2014.
Pentru femeia din tine, nopti nedormite si tripleti.
Pentru colega din tine, mai mult zambet si…respira adanc inainte de a te incrunta din vorbe….
Ei, bine va rog sa ma credeti ca nu am stiut precis daca sa rad sau sa plang. Clar veneau amandoua, si rasul si plansul, peste ochii mei in clipa in care silabiseam mesajul si intelegeam printre cuvinte ca am lasat, mai mult decat ar fi trebuit, ca amarul meu sa influenteze prezenta care sunt pentru cei din jur. Oamenii cu care lucrez ar putea sa imi fie foarte usor prieteni, daca i-as lasa. De ce nu fac asta? Pentru ca simt ca mi-as duce si acasa serviciul si as minimaliza si mai mult biata mea viata personala, inghesuita intre jobul oficial si cel de pe blog (ultimul la care m-am inhamat de buna voie si nesilita de nimeni). Dar nu am realizat pana la momentul acelui SMS felul in care las sa fiu vazuta intr-unul din locurile in care imi petrec cel mai mult timp din viata.
Asa ca, atunci si acum, am hotarat sa fiu mai buna in noul an. Mai toleranta in prumul rand. Sa dau voie celorlalti sa fie slabi, daca asa i-a lasat Dumnezeu, sa incerc macar sa nu ii detest, chiar daca slabiciunea lor imi face mie zilele cumplite. Cand rolul tau e sa ajuti, pentru cel care apeleaza la tine ajutorul nu e mare sau mic, nu se masoara pe nici o scara, devine alb sau negru.
Si nu tin teoria asta ca sa demonstrez ceva, ci pentru a-mi spune mie insami ca orice schimbare as face, ar trebui sa o fac pentru starea mea de bine personala, pentru propriul meu echilibru. Care exista atunci cand sunt utila, cand oamenii imi multumesc, cand ceea ce fac eu conteaza si nu ar putea fi facut la fel de bine de altul.
