Ora 13.00.
Pauza de pranz, ca asa e la multinationala. Merita sa profit de ea, ca tot nu m-am miscat de pe scaun de azi dimineata. Ies pe terasa cladirii mele dragi, ca acolo fumam, cand nu o facem la poarta. Niste masute inalte, dotate cu scrumiera (plina), ca sa se vada cat de mult timp pierd cat de multi oameni la fumat la servici. Fara scaune, ca sa nu ne simtitm prea comod, prea mult timp. Fumez si scriu. Cei care ma vad, ma cred nebuna. Eu, care ii vad mirandu-se, ii cred nebuni pe ei, ca se pot relaxa altfel, adica la o barfa mica. Nebuni, sau norocosi, sau…neah…nu merita discutia asta, nici macar cu mine insami. Sa revenim.
E Bucuresti, Piata Victoriei. Un fel de buricul targului. De peste marginea inalta de terasa, se aud, pe langa claxoane, zgomote de manifestatie. Megafoane, strigate, tot tacamul. Tot e mai bine decat : “Sticleeee goaleeee cumpaaar“. O sa vad diseara la televizor despre ce a fost vorba, noroc ca sunt stiri si la 8 si la 10 seara, altfel n-as avea sanse de fiecare data sa le urmaresc. Oricum, pentru moment chiar nu am chef sa imi amintesc nimic din ce merge prost in tara asta. Am un talent extraordinar in a ignora zgomotele de fond, atunci cand nu le produce creierul meu. Ce ma seaca pana la cer, e cand vine cineva la masa la mine neinvitat. Iar eu nu invit pe nimeni niciodata. Doar fumez si scriu. Pe hartie, sa transcriu mai tarziu. Acum, aici, e timpul meu si nu, nu accept intrusi. Timp care tocmai s-a terminat pentru ca vine cineva, evident. Sting tigara la jumate si plec.
Inapoi la birou. Despre ce vorbeam? Despre alegeri. Aleg sa nu ma mai gandesc pana nu se termina ziua. De lucru, evident. Pentru asta ma duc in minte la shopping, Imi cumpar acelasi lucru mereu, fara variatie. Un tricou pe care scrie “Baby loading”. Tic-Tac.
