Depresia, boala ultimului deceniu
Oficial, se pare ca in lume exista in prezent peste 120 de milioane de oameni afectati de o boala care se numeste depresie de multinationala. Stari de anxietate, insomnie, pe fondul unei permanente oboseli si a unei nemultumiri care acopera si ia cu ea, ca un val, toate aspectele existentei, depresia de multinationala se pare ca ar fi una dintre cele mai recente afectiuni a angajatilor din Romania. De fapt, conceptul in sine nu este aparut recent, numai ca la noi nu s-a popularizat decat in ultima vreme si, desi a fost analizat de phihologi, nu s-au facut publice statistici clare privind acest fenomen.
Ceea ce se popularizeaza totusi destul de mult sunt marturiile celor care si-au dat demisia dintr-o multinationala unde nu aveau tocmai un post de debutant, ci dimpotriva, unul de senior, cu resposabilitatile si veniturile de rigoare. Majoritatea dintre ei a facut pasul pentru a-si urma un vis, a dezvolta o pasiune intr-un business pe cont propriu.
Ca sa parasesti sistemul iti trebuie fie mult curaj, fie un dram de nebunie
E greu, e usor? In primul rand, este o alegere radicala. Cand decizi sa tai de la radacina un mod de viata (ca sa nu spun raul), sa parasesti sistemul populat numai de tinute office si sa o iei de la capat, ai fie mult curaj, fie putina nebunie si, pe langa una dintre aceste doua, o oarecare suma de bani tampon sau sustinere financiara de undeva, pentru ca tocmai te decuplezi de la o sursa venit clara in favoarea…unui vis. Iar visul nu fosneste a bacnote la inceput.
Cunosc cateva cazuri de oameni de acest gen. Unii dintre ei au reusit.
“Aveam dressingul plin de sacouri elegante, splendide, la munca apaream imbracata zilnic pe model Lady Di, cumparam mai multi pantofi decat Carrie Bradshaw, dar le-as fi dat pe toate intr-o clipita, numai ca pot sa imbrac o pereche de blugi si sa-imi intalnesc clientii la o cafea, pentru a discuta planuri de viitor. Rigorile regulilor de multinationala ma strangeau ca un pantof cu doua numere mai mic”, mi-a povestit intr-o zi o prietena buna, dupa ce a renuntat la o slujba platita binisor in cadrul unei multinationale, pentru a-si deschide propria afacere.
Altii nu au reusit, cel putin nu inca, businessul lor e la inceput sau nu merge cum s-ar astepta. Totusi, se declara fericiti, dar nu pot spune cu certitudine cat la suta din acesta fericire este reala sau doar la nivel declarativ sau, daca simt satisfactii reale sau fericirea afisata este doar o autoamagire, un mecanism de aparare al creierului, care nu vrea sa accepte faptul ca…au dat-o in bara. Pentru ca un business pe cont propriu inseamna – fie ca alegi sa vinzi shaorma, lectii de pian sau idei – libertate primita pachet impreuna cu mari batai de cap. Si risc. Mult.
Este demisia de la multinationala singura solutie?
Alegerea nu este si nu ar trebui sa fie atat de transanta, mi-am spus aseara. Poate fi o varianta de mijloc, cel putin pentru cei din marea masa, care nu sunt nici suficient de curajosi, nici putin nebuni si nici nu au o sursa suplimentara de venit de tampon. una care te fereste si de depresii si iti alimenteaza si neuronii aia responsabili de multumirea, stima de sine, de self esteem.
Sa iti dai demisia de la multinationala ca sa iti urmezi visul? Teoretic, e un cliseu si mie nu imi plac cliseele. Din punct de vedere practic reprezinta un risc de asumat.
Eu imi doresc ca oficial sa raman soarece de multinationala, in timp ce neoficial sunt mai mult de atat. Mult mai mult de atat. Pentru ca orice s-ar spune, multinationala mea nu ma streseaza mai mult decat daca o las eu sa o faca, nu baga in depresie pe nesimtite, nu ma obliga sa fac ore suplimentare, imi lasa timp personal. Sunt mai bine de patru ani de cand nu am mai ramas peste program decat ocazional, la modul o data pe luna pentru a rezolva cate ceva urgent. E adevarat, colegii mei raman. E o chestiune de organizare, dar si una de alegere. Imi fac treaba acolo cat pot de bine, ca nu este o treaba grea, daca ai putin creier tehnic. Migaloasa, poate cumva plictisitoare, stresanta uneori, dar in timp ce ma joc cu sarcinile mele mici si multe si obositor de repetitive, totusi reusesc sa evadez dincolo. Fix ca personajul ala din Jocul de-a Vacanta, a lui Mihail Sebastian, Bogoiu se numea, functionarul de la minister care isi imagina ca navigheaza pe mari si oceane in timp ce unii si altii tipau la el la birou. Am scris despre asta cu o suta de ani lumina in urma, in lucrarea de licenta, mi se parea o metafora…iar acum o traiesc si ma salveaza.
In timp ce setez si resetez, eu compun articole in minte, alerg printre subiecte, aleg titluri, inlocuiesc in minte fraze, le modelez. Cateodata, o situatie care explodeaza ma rupe de scrisul meu din gand. Nu-i nimic. O rezolv si ma adun din nou repede. Numai bine ca am motivatie buna sa fiu mai eficienta.
In plus, la job se intampla lucruri. Lucruri care ma intristeaza sau ma fac sa rad in hohote, lucruri care ma revolta sau ma pun pe ganduri. Vad tinutele elegante ale directoarelor si mai aflu si eu ce e moda, in birou se schimba retete si diete, se barfesc analizeaza la comun, iubiti, soti, amanti, vedete si emisiuni televizate. Printre sloganuri corporatiste, incercand sa depasesesti eterna prapastie intre functii, intre vechiul departament si actualul, uneori mai bun, alteori nu, intre dream job si actual job primesti un mare dar: inspiratia. Muza. O colega s-a indragostit, alta divorteaza, alta se cearta cu soacra la telefon pe holurile gri. Situatii de zi cu zi indeamna la analize, analizele aduc idei. Am in fata, zi de zi, un caleidoscop imens, de neinlocuit cu alt context, un spectacol al lumii care mi-ar lipsi daca as sta acasa.
Asa ca nu, nu e singura solutie sa iti dai demisia de la multinationala ca sa iti urmezi visul. Le poti duce in paralel, jobul stabil si pasiunea, le duci cat te tin balamalele sau pana cand una merge atat de bine incat esti sigur ca va putea sa compenseze pierderea venitului celeilalte. Daca se intampla, tocmai ai exclus din ecuatia ta riscul. Daca nu, la final ce vei avea? O pensie onorabila si un o pasiune pe care ai urmat-o si hranit-o, chiar daca nu full time. Dar sufletul ti-a fost multumit. Sunt cativa, minunatii geniali, care nu pot trai decat intreg, dintr-o bucata, complet. Pentru cei mai multi dintre noi, varianta mixta, chiar daca incompleta pare solutia ce mai buna.
