Poate pentru ca sunt, de aproape un an, in doliu si simt nevoia de o schimbare, poate pentru ca nu reusesc sa fiu tragica mai mult de o saptamana intreaga (ulterior devin tragi-comica) si sigur pentru ca simt nevoia sa inviorez atmosfera acestui blog pe care l-am imbuibat in ultima vreme cu divorturi, sentimente salcii de tristete si dileme de intelectual la betie, uite, ma indrept catre voi, cei care ma cititi, cu un ton diferit, numai bun pentru weekendul care da sa inceapa. Si nu vin singura, ca nu-mi sta bine, ci cu o intrebare-doua: de ce automat cand auzim de moarte este nevoie sa coboram tonul? De ce ne adunam negru sub pleoape si ne cernim cuvintele? De ce nu incercam sa privim lucrurile si altfel?
V-ati gandit vreodata cata moarte ne-nconjoara? N-am sa ma refer in cele ce urmeaza la semnificatia ei trista (caz in care tonul meu dintru-nceput n-ar mai avea nici un sens), ci la valoarea ei si a intregii familii de cuvinte care-o inconjoara, valoare de a potenta senzatiile pe care vrem sa le exprimam.
V-ati gandit cat de des spuneti mor de foame/sete sau mor de pofta? Si clar, nu e decat metafora, ca sunt sigura ca nici foamea nici pofta nu v-a omorat pana cum, dovada ca sunteti aici sa cititi cu o spranceana ridicata ce povestesc eu.
Omul simte nevoia sa isi intareasca afirmatiile, de aceea emite sentinte care, analizate lingvistic, au caliitatea de a deveni, culmea, amuzante. Spunem: am vazut cu ochii mei sau am auzit cu urechile mele atat de convingator, ca si cum chiar am avea cu ce sa vedem sau auzim in afara de organele mai sus pomenite. Si culmea, o facem uneori chiar fara sa ne ceara interlocutorul sa ne-ntarim spusele, atat e de puternica nevoia, constienta sau nu, de aprobare a lumii exterioare. Cand faptul povestit tinde sa para incredibil, simtim nevoia sa il intarim si mai mult, garantand cu insasi viata noastra, gen Sa mor eu daca te mint cu ceva si uneori, de prea mult folosinta, sintagma ajunge un tic verbal si isi pierde din insemnatate. Asa ca iata, moartea coboara de pe piedestalul de Mare Trecere pe care au pus-o etnologii si intra in viata noastra ca un fapt banal.
Ne-am obisnuit sa privim moartea ca pe ceva negativ. Cand mai facem asta, ce-ar fi sa ne amintim ca orgasmul este numit, eufemistic, le petit mort?
Reprezentarea fizica a mortii, ca personaj conturat de descrierile tuturor celor care au purtat-o prin fantezie, mit si eres, e indeobste recunoscuta, cel putin de romani, ca o o femeie. (Ca o curiozitate, in contradictie cu asta, in cultura anglo-saxona de exemplu reprezentarea ei este masculina, ca si in antichitate, unde, desi existau zeite, mortii i s-a asociat un zeu) Insusi genul substantivului este feminin, inca de la cuvantul latinesc de unde provine. De ce? Sa mor daca stiu. Poate pentru ca aparitia ei are ceva de femeie fatala: uluitoare, imposibil sa i te impotrivesti, sa-i rezisti, nemiloasa in capricii, neiertatoare in sentinte, o poti rar ocoli si nu ajungi sa o cunosti niciodata cu adevarat. Misterioasa, iti trage gandul catre ea, oricat ai incerca sa ti-o alungi din minte, cu orientare sexuala incerta, atrage deopotriva femei si barbati.
Daca mi-as trai de acum, de aici, ultimele zile ale vietii, puteti fi siguri ca nu ma veti auzi intarindu-mi cuvintele folosindu-ma de cliseul mortii, nu de alta, dar o port in trup, de ce-as purta-o si pe buze? In plus, am auzit eu undeva ca nu e bine sa pomenesti de franghie in casa spanzuratului. Iar daca as putea alege cum sa mor, as alege sa mor de ras!
Si marturisirea finala a unui blogger: ce-as face daca as sti ca mai am 30 de zile de trait? Simplu: as scrie un articol despre asta.
Sa mor eu daca va mint! 🙂
