Dar tu, pana la urma, ce faci in timpul liber, ce hobby ai? m-a intrebat la un moment dat un barbat prea misto ca sa faca parte vreodata din liga mea. Avea un ton usor exasperat si nu mi-am dat seama daca acesta se datora faptului ca auzise de prea multe ori cuvantul plictiseala in ultimele noastre 5 minute de conversatie si cauta un sens ca sa ma descopere pe mine, cea adevarata, sau incerca politicos sa continue discutia in acelasi ton neutru, ala de oameni care nu au de fapt de gand sa isi ofere nimic mai mult decat o cafea si aia virtuala, dar na, odata ce ai inceput sa o bei, politetea te obliga sa ramai naibii acolo pana o termini. Si tipul asta, va spun, era indiscutabil un domn, iar asta era complet intimidant pentru mine.
Cert este ca fix in secunda aia m-am panicat, tipic pentru mine: sa ma pierd intr-o situatie desavarsit banala. Pai da, m-am panicat, pentru ca in 99% din timp am cuvintele in tolba, sageti de Robin Hood, insa ramane afurisitul ala de procent de 1% in care ar trebui sa vorbesc despre mine si acolo o busesc grav mai ales la intrebari stil oracol de scoala generala. Mi-e simplu si la indemana sa raman complet goala pe o plaja plina de lume, insa, paradoxal sau nu, putine lucruri mi se par mai grele decat sa ma arat si sa ma explic in fata unora persoane care conteaza. Cum nu detin nici arta subtila a eschivei – cat sa deturnez elegant subiectul – intru in panica, mintea mi se goleste si innebunita de prostia brusca pe care o afisez (si stiu ca o afisez) fac singurul lucru posibil: dau raspunsuri goale, raspunsuri a caror valoare devine nula cand nu sunt puse in context. Ce sa ii fi spus cand nu stiu sa dau raspunsuri banale? Ca timpul meu liber in sensul larg acceptat nu e liber si nu e al meu, ci al celei care trebuie sa fiu si ca e plin de rahaturi in care de fapt eu nu sunt nicaieri? Ca ce imi place sa fac ma poate arata ca o ciudata trista si ca nu sunt asa, sunt doar un om care incearca in fiecare zi sa se adapteze la a nu fi doborat de dezamagire? Nu gresise cu nimic omul ca sa fie nevoit sa asculte din astea, ceruse doar un foc pentru o tigara, nu era dator pentru el sa treaca printr-un incendiu.
Scriu, i-am spus. Scriu in minte. V-am spus ca e un raspuns prostesc. Ce poate intelege din asta un strain? Si daca nu ar fi un complet strain, cat de apropiat ar trebui sa il simt de fapt pe omul ala, oricare ar fi el, ca eu sa cred ca il intereseaza cu adevarat raspunsul cu contextul lui cu tot, suficient cat sa il rup din mine si sa i-l dau? Paradoxal insa imi este mai usor sa ma dezbrac aici, pe plaja mea plina de lume, decat in fata unuia singur. Asadar da: scriu. Pe hartie si in minte.
Sa va explic. In mintea mea se nasc si cresc povesti tot timpul. Uneori ele continua povesti reale si le duc cat de departe poate duce gandul. Scriu si sterg, dupa cum mi-a fost ziua, tai inca o data si scriu pe deasupra pana ajung la un final care ma multumeste. Iar dupa ce am gasit finalul o iau de la capat, cautand alt mod de a ajunge la el, ca de ce ar fi simplu? In povestile mele corectez nedreptati, imaginez scenarii care scuza gesturile nedemne, termin frazele ramase in aer si imaginez motive acolo unde indiferenta nu a dat niciunul. Toate istoriile netraite, toate gandurile nemarturisite, tot ce s-ar fi putut intampla si tot ce nu s-ar fi intamplat niciodata, tot ce e ciobit sau neterminat isi gaseste un sens rotund.
Scriu pe strada, cand merg, in autobuz uneori aproape uit sa cobor la prima pentru ca muncesc la o intorsatura de fraza, scriu de cate ori raman eu singura cu mine, scriu cand stau la calculator seara si ma uit la filme si apoi in pat, pana adorm. Scriu pentru a elibera viata asta care curge in mine si care altfel m-ar sufoca. Sunt narator demiurg si asta este modul meu de a corecta lumea. Sau de a o controla, imi spune spiridusul de pe umarul drept, dar ma prefac ca nu-l aud. Nu are cum sa stie el despre control mai mult decat mine, dar se da destept.
Scriu despre mine, cea care sunt doar in minte si spun toate cuvintele pe care in mod normal le tac din vina, din conventie sociala, din convingerea ca nu ar interesa de fapt pe nimeni. Raspund la intrebarile pe care, desi mi-as fi dorit, inca nu mi le-a pus nimeni. Scriu despre cei ma inconjoara si in randurile mele, chiar daca sunt scrise in minte, oamenii nu mai sunt doar o latura, ci completi, cu o mie de unghiuri in care se oglindeste sens.
Ma uitam ieri pe o retea sociala la postarile de pe profilul unui tip pe care il stiu de vreo 30 de ani si nu l-am mai vazut de vreo 15, indiferent cat am tanjit dupa asta. Un tip pe care l-am iubit enorm atunci cand a fost si a carui amintire o iubesc si mai mult de cand nu a mai fost si stiu ca o sa o fac pana la finalul vietii, asa ca l-am pastrat acolo unde se pastreaza oamenii care au contat. In locul ala la mine nu e aglomeratie mare, chiar deloc. Tin minte ca deruland si citind, postare dupa postare, gand dupa gand, i-am simtit tristetea, aceeasi pe care de fapt o stiam dintotdeauna a lui. Uram ca nu o intelegeam in vremea in care ma strangea in brate cum nu m-a mai strans nimeni, nici inainte si nici de atunci, dar pentru prima oara zilele astea mi-am dat seama de unde vine: e tristetea omului care simte prea mult. Tristetea celui care pare a-si spune: de data asta nu mi-a iesit chiar cum ar fi trebuit, cat mai e oare pana cand pot sa o iau de la capat sa scriu povestea inca o data? Ei bine, eu o rescriu cat sunt inca aici.
E adevarat, nu scriu tot timpul. Uneori mi se intampla sa fac pauze si doar sa traiesc, e al naibii de bine, dar m-am obisnuit sa fie rar si nu ma pot baza pe asta ca sa imi caut un nou hobby. In pauzele astea mi se intampla oameni, minti, senzatii si le gust lacoma si nerabdatoare pe toate pana le consum.
Da, o sa scriu cartea AIA si nu pentru altii, ci pentru mine, dar inca am doar capitole disparate, nu viziunea intregului. Mai intai trebuie sa termin munca asta de documentare care se cheama viata, cu toate etapele ei. Stiu sigur ca am inca de descoperit, de tresarit, iubit, plans, pana sa ajung senina la concluzii.
