Djan Ta

copil-de-culoareSe numea Djan Ta si era o aparitie cel putin ciudata, cu ochi de salbaticiune speriata si trup de fetita neagra. O culesesem de pe strada si, dupa ceva timp pierdut in dulcele stil birocratic cu proceduri complicate de adoptie (mai ales in calitate de mama singura), a devenit a mea, in masura in care o fiinta poate apartine alteia. As fi putut, cu forme legale, sa ii schimb numele, dar ceva m-a oprit. Am avut brusc sentimentul ca, schimbandu-l, o sa ii fur ceva din identitatea aceea magnetica, neagra si frusta, amintind de Django dezlantuit a lui Tarantino; in acelasi timp, oricat de ciudat ar putea sa sune, nutream in ascuns convingerea ca ea ma alesese pe mine si nu invers, in felul acela bizar in care Soarta stie sa-si intrupeze meandrele, creand muritorilor iluzia ca se lasa controlata.

Desfid pe cei care afirma ca un copil infiat nu poate fi, in sufletul unei mame numite de lege, egal cu cel natural. Adoptia lui Djan Ta durase fix noua luni si raul fizic resimtit la fiecare piedica birocratica ar fi facut greturile matinale sa semene cu niste biete sughituri. Iar noaptea dinainte de a o lua, odata cu ultimele acte semnate, acasa, a  fost un adevarat travaliu, petrecut intr-o frica apriga, animalica aproape, frica de a nu pierde un vis pe care ai apucat sa il strangi in brate.

O sa spuneti ca am dezvoltat un pui de obsesie si poate ca n-ati gresi chiar atat de mult, dar pot spune si eu in apararea mea ca bataile Big Ben-ului nu inseamna nimic pentru o femeie la 35 de ani fata de ticaitul pisalog al propriului ceas biologic.

Cand i-am tinut manuta mica in mana mea pentru prima oara am simtit ca universul intreg se rastoarna si regulile care pana ieri il guvernau devin inutile, se sparg ca baloanele de sapun si in golul lasat se nasc unele noi, pe care abia incep le cuprind cu mintea. De exemplu, fusesem o femeie eleganta, intotdeauna Una din prietenele mele bune glumea uneori spunandu-mi ca redactorul responsabil de fashion al unei reviste pentru femei ar putea sa-si scrie editorialul zilnic doar urmarindu-ma pe mine cum ma imbrac. Pantofi pe care-i platisem, fara nici o figura de stil, cu greutatea lor in aur, mormane de haine care ar fi transformat si pe coana Leana de la coada vacii intr-o adevarata Lady Di, posete reeija a caror artizan putea fi usor considerat in domeniul sau un fel de Leonardo da Vinci si alte asemenea minuni, combinate cu o maiestrie de Gaudi pe o arhitectura cu care Dumnezeu fusese mai mult decat generos, toate astea, toate nu mai pretuiau nimic in ochii mei din clipa in care o gurita se rotunjise in primele ei adieri de chemare: ma…a…

Mica salbaticiune cu corp de fetita devenise pentru mine mai importanta decat orice haina, timp liber, coafura sau poseta. Recunosc, la cea din urma am renuntat cel mai usor, aveam nevoie de brate libere sa-mi port copilul. Nici una din minunatele posete de piele pe care le adapostea cuminte sifonierul meu nu reusea sa imi ofere cat un pui de om. In fond, ce-as fi tinut important intr-o poseta, pe langa o mie si una de nimicuri?
Banii?
Cheile?
Cateva cosmetice pentru mici retusuri?
Pastilele contra unei dureri de cap rebele?
Actele?
Djan Ta era adevarata mea avere lumeasca, iar zambetul ei – cheia catre singurul acasa care conteaza. Privind-o, uitam de toate durerile si, daca ma gandesc bine, nu cunosc elixir al frumusetii mai eficient ca maternitatea. In plus, ca mama, gasisem unica identitate care conta pentru mine. In rest, puteam fi foarte bine anonima.
Stiu ca va veni vremea sa imi sterg de praf minunile si mai stiu ca orice genta voi folosi, voi dori sa aiba un compartiment special intarit in care sa pot pune cateva fotografii,  just in case, pentru mama, de exemplu, care se fereste de pozele de pe smartphone ca Neghinita de tamaie, dar pana atunci…

…pana atunci universul intreg s-a rasturnat si regulile care pana mai ieri il guvernau au devenit brusc inutile, s-au spart ca baloanele de sapun si in golul lasat de ele lumea se imparte la doi:

eu si Djan Ta mea.

 

SuperBlog 2013

12 COMENTARII

  1. Articolul nu ma mira, tocmai pentru ca vorbeste despre tine, despre cea care ai fost si cea care speri sa fii. Dar numele, Dana, numele m-a fermecat! Djan Ta! Minunat! Mihai imi spunea ieri, pe cand ma plangeam ca nu stiu cum sa fac articolul, ca m-as putea lega de un nume, dar nu intelegeam… Acum imi dau seama ca ai gasit exact ce spera sotul meu sa gasesc eu. :)))

  2. Dana, ziceai pe Facebook ceva despre obsesia ta pentru copii. Într-un fel îți cereai scuze pentru ea. Pentru mine ea face parte din tine și din sufletul tău. Iar eu pentru asta vin mereu și mereu pe blogul tău.

    • Multumesc, Sonia. Nu imi cer scuze pentru ea, ci ca va bat pe voi atata de mult la cap cu asta cand as avea atatea de scris. Dar leg, fara sa vreau, tot ce intalnesc in cale cu moemntul acestei att de dorite maternitati. Ei si mai e stilul meu, cum imi spune si Florin: eu cand vreau ceva important, vreau fierbinte, nu mai vad nimic in jur si vreau sa se intample ieri.

  3. eu ce pot sa mai adaug? doar Bravo. dar nu ptr bravo e scris articolul asta ci din si ptr sufletul ta. iar numele e perfect. la inceput am crezut ca mi se pare dar apoi am inteles ca nu.
    asta esti tu Dana… arzand dupa o dorinta. si o exprimi cu fiecare fibra a corpului si mintii tale.

  4. Eu vreau să înfiez un copil şi am şi început demersurile în acest sens. De când eram mică, ştiam că o să fac asta. Simţeam. Pot face copii, dar cu tratament. Ori, nu m-aş chinui. Sunt atâţia copiii ai nimănui în lumea asta, încât, de ce-aş scoate unul din mine împotriva chimiei corpului meu. 🙂
    Cât despre Djan Ta şi analogia pe care ai făcut-o, impresionat…Unii părinţi îi tratează pe copiii lor ca pe o geantă în care bagi toate nimicurile, dar pe care o iubeşti, fiindcă exteriorul e superb. Interiorul însă…Nu că asta aş fi înţeles din textul tău, mie mi-a fugit gândul înspre asta. 🙂

  5. Am stat câteva minute tot gândindu-mă ce aş putea să comentez şi n-am nicio idee… tot ce pot să-ţi spun e că m-ai emoţionat! Ştiu cum e ca un copil să-ţi umple sufletul de bucurie. Lucrez printre ei şi mă topesc toată când le simt degeţelele micuţe în mâna mea şi, mai ales, când primesc câte o ventuză scurtă şi plină de afecţiune de la câte un om în miniatură.

LASA UN MESAJ

Please enter your comment!

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

De acord

Please enter your name here