Doi ani in cautarea unui job

Iata ca  luna acesta se fac doi ani de cand sotul meu a pornit in cautarea unui job, dupa ce firma la care lucrase cativa ani buni de zile a intrat in insolventa. Au fost doi ani grei, plini de formulare completate, interviuri, sperante, dezamagiri si iar sperante. Piata muncii nu este asa cum apare la stirile televizate, targurile de joburi sunt facute pentru cei cu studii superioare, in timp ce, pentru persoanele cu scoala mai putina, angajarea este o adevarata loterie, iar angajatorii, in mare masura niste stapani de sclavi. E adevarat, pe de alta parte, ca si oamenii cu adevarat muncitori, pregatiti si constiinciosi sunt trist de rari si angajatorii stiu asta, de aceea nu sunt dispusi sa vada mai departe de propriul castig, asa incat te trezesti ca te invarti intr-un cerc vicios.

Daca vrei sa gasesti niste conditii corecte trebuie sa cauti indelung, timp in care facturile curg, asa incat solutia nu este viabila pentru multi. Si atunci ramai angajat chiar daca nu iti convine, chiar daca poti mai mult si simti ca meriti, chiar daca esti nemultumit. Nu oricine isi permite sa stea acasa si sa caute, sa depuna CV-uri, sa sune si sa mearga la interviuri, sa lucreze o luna doua si apoi sa caute iar. Ratele, facturile si grija zilei de maine te leaga parca de maini.

Ce am cautat in tot timpul asta?

Sotul meu are numai studii liceale, asa incat nu puteam spera la un job prea bine platit. Am acceptat asta, suntem realisti. In tot ceea ce urmeaza am sa ma refer, asadar, la experienta unui om cu 12 clase.

Ne doream insa un loc de munca care sa indeplineasca urmatoarele conditii de baza, absolut firesti, as spune:

• contract de munca legal si platit ca atare, nu salariul minim pe economie in acte si o diferenta in plus platita la negru, pentru ca are peste 40 de ani si contributia la viitoare pensie chiar conteaza.
• orele suplimentare sa se incadreze in limita legislatiei muncii.
• sa permita o programare a concediului de odihna, astfel incat daca ne dorim o vacanta, sau macar un city break, sa il putem aranja din timp. Voiam sa putem profitam early booking, sa ne pregatim din timp si sa alegem, de exemplu, oferte de city break in Barcelona cu siguranta ca la data programata nu ne face nici un sef figuri cand vine vorba de cererea de concediu.
• incadrarea din contracul de munca sa corespunda cu atributiile propriu zise, iar acestea sa se desfasoare conform normelor de protectie a muncii, astfel incat sa se excluda in cat mai mare masura eventualele  accidentari.
• conditiile de munca, programul si responsabilitatile sa fie comunicate de la interviu, asa incat, in clipa in care bati palma, sa stii cat mai exact la ce te inhami.

Doi ani de cautari au fost necesari pentru a gasi locul de munca acela de munca, doi ani de zile am asteptat sa avem o siguranta a zilei de maine amandoi, sa ne permitem luxul de a face planuri de viitor indepartat. Zona in care am cautat joburi a fost cea a depozitelor cu materiale de diferite tipuri si incadrare  de la  muncitor calificat pana la stivuitorist sau chiar gestionar.

Care sunt concluziile acestor doi ani de catari?

• La toate locurile de munca, dar absolut toate se fac ore suplimentare, majoritatea neplatite. In cazurile fericite se comunica acest lucru de la interviu, ca apoi sa nu te poti ridica cu pretentii. In cazurile mai putin fericite, daca nu esti de acord cu programul prelungit ti se comunica sec ca ” mai asteapta altii ca tine la usa”, cu amenintarea voalata ca ai de ales intre a ramane peste program sau a fi data afara. Cand este vorba de 5-10 ore pe saptamana in plus, e suportabil, dar cand vorbim despre munca fizica si de un program neoficial de 12 ore in fiecare zi, uneori chiar 14, organismul se revolta. In zona asta recordul a fost  de  munca de la 8 dimineata la 2 noaptea, iar a doua zi de la 8 la 22.00. Din acest motiv uneori oamenii preferau sa nu mai mearga seara acasa, ci sa economiseasca timpul petrecut pe drum si doarma la munca, in depozit, pe niste paleti si a doua zi de dimineata sa o ia de la capat.
• La 90 % din locurile de munca intalnite se tolereaza consumul de alcool in timpul programului. Sefii inchid ochii, angajatii vin la munca inca mahmuri si/sau beau in timpul serviciului.  Am observat ca aceasta practica este extinsa de obicei la joburile care implica mult efort fizic.
• Programul de lucru nu este intodeauna comunicat de la interviu. Firesc, asa spune, pentru ca daca s-ar comunica ca in realitate munca inseamna 12 ore pe zi, prea putini s-ar baga.
• La unul din joburi a fost incadrat ca gestionar ( i se oprea si o garantie de 50 de lei lunar din salariu- pe care a primit-o inapoi cand si-a dat demisia), dar nu i s-a predat efectiv gestiunea. Tot aici marfa care pleca din depozit era numarata, dar cea care venea zilnic se inregistra in gestiune mergand cica pe incredere, fara a numara produsele, astfel incat primul inventar a fost un dezastru.
• La toate joburile la care a fost incadrat ca stivuitorist, a ajuns sa lucreze pe stivuitor cam 10% din timpul efectiv de lucru, in rest facea treaba unui simplu muncitor necalificat. Intr-unul din cazuri a gasit jobul respectiv printr-o firma de recrutare si cand a povestit respectivei firme care este realitatea din spatele jobului si aceasta a ridicat intrebari la firma,  sotul meu a fost dat afara scurt, cu explicatia ca “nu avea voie sa dezvaluie in afara ce se inampla in firma, ca acum nu o sa mai vina nimeni sa se angajeze aici“.
• Indiferent de program ( ca este de luni pana vineri, de luni pana sambata sau  in ture, indiferent de ziua saptamanii, inclusiv duminca, salariul era cam acelasi, nu exista spor de noapte sau de zi nelucratoare). Eu inteleg ca sunt joburi unde activitatea este continua (ca si in cazul lucratorilor comerciali din in marile hypermarketuri), dar nu inteleg de ce nu exista un spor pentru cei care lucreaza in weekend sau de noapte, spor care ar motiva angajatii.

Pe mare, cam astea au fost problemele intanite. Problema, asa cum spuneam si mai sus, nu sta numai in mentalitatea angajatorului, ci si in calitatea angajatilor. Traim intr-o tara in care fiecare vrea sa munceasca mai putin decat cel de langa el, in care implinirea lucrului bine facut nu mai inseamna nimic, in care e mai usor sa iti ineci amarul intro juma’ de tuica si sa injuri in barba patronul decat sa te lupti pentru drepturile tale. Muncitorul Dorel din reclame nu este o metafora, este o realitate.