Domnisorica

domnisoaraOra 2 dupa amiaza. Caldura mare, mon cher, caldura mare. Nu era inca vacanta, nu eram inca majora. Un fel de copil. Veneam de la liceu, era ziua mea si a tuturor copiilor din lume si nu stiu cum sarbatoareau ceilalti, dar eu chiuleam cu nerusinare de la ultimele doua ore, aparata de un 1 iunie care nu lasa pe nimeni sa ma certe si de care, evident, trebuia sa profit cumva. Eram pe atunci o domnisorica cumintica, cu capul plin de eternele povesti de dragoste ale lumii, imprumutate din biblioteca mamei si nurii abia inmuguriti sub camasa. Miroaseam aproape a flori si inca a lapte….

Autobuzul plin, cum numai pe caldura mare poate fi un autobuz. Asta se intampla acum 20 de ani, cand mijloacele de transport in comun nu auzisera de aer conditionat pe minunatul nostru plai mioritic si aerul conditionat nu stia ca se poate inghesui intr-un mijloc de transport in comun. A treia statie dupa liceu in directia acasa la mine, era o fabrica de incaltaminte si la fabrica se schimbase tura. Se urca asadar o armata de oameni ai muncii, cu subtiorii nadusiti si tricourile naclaite de sudoare. M-am inghesuit si mai mult in bara din spatele autobuzului, incercand sa imi feresc rochita alba si proaspata ca dimineata de vara de atingerile barbatilor care se inghesuiau viguros sa ajunga pana cat mai aproape de casa pe cele patru roti ale transportului in comun. In mare comun.

Nu stiu daca simturile mele care in perioada aceea se trezeau la viata intr-un mod pe care nici eu nu-l intelegea prea bine sau o frana brusca a soferului, mi-au dezvaluit indecent de aproape de mine un corp din acela transpirat. Am tras cu coada ochiului in timp ce in obraz ma lovea, acra, respiratia lui. Ii simteam mana incordata, atarnand teapana pe langa corp, intr-o pozitie nefireasca si mi se parea ca se atinge de salele si fesele mele, cum altfel decat intentionat? Ce alt motiv ar putea avea sa nu se sprijine de bara de sustinere a autobuzului, de exemplu? Ce scuza putea sa aiba pentru a se lipi libidinos de parti moi si sensibile din corpul meu? Tresaream la fiecare frana, ma strangeam ca sa ocup cat mai putin loc, cu mintea sufocata de scarba si cu nasul lipt de geam si blestemam in gand ideea de a pleca de la ultimele doua ore, exact cat sa prind ora de varf.

Mana aceea rigida pe care o simteam ramanea acolo, oricat incercam sa ma sustrag atingerii ei. Pielea mi se incretise revoltata, de spaima, de dezgust, eram gata sa tip, dar imi era rusine. Daca nu ma pipaie totusi si doar mi se pare mie? Dar atunci de ce tine mana asa, in jos, rigida, in pozitia aceea nefireasca? Nu ma rugam decat sa dispara odata.

Dupa 15 interminabile minute miracolul s-a produs. L-am vazut coborand greoi. Autobuzul nu plecase din statie, inca isi culegea noii calatori, cand am vazut alergand spre el o fetita blonda, de vreo cinci anisori, imbracata intr-o rochita alba, exacat ca a mea. “Tati!” Si in timp ce masina se punea in miscare indepartandu-se usor, am vazut mana care statuse lipita de mine intr-o pozitie nefireasca cum se indrepta si ridica, in entuziastele exclamatii ale copilului, o papusa. O papusa mare, cu par blond si codite cuminti, o papusa frumoasa, cum primisem si eu pe vremuri, cand eram copil si era ziua mea si tata venea de la fabrica.

Nu se vedeau, dar am intuit intr-o fratiune de secunda ca degetele muncitorului se albisera de incordare, incercand sa tina papusa, pe tot parcursul drumului de la fabrica pana acasa, cat mai delicat, ca sa nu ii murdareasca rochita apretata. Sa o tina intr-o pozitie nefireasca, ferita de atingerile calatorilor, lipita de singurul lucru curat din autobuzul acela imbacsit si naclait de sudoare: rochita mea de domnisorica sensibila, de piela mea incretita de indignare.

In secunda in care fetita s-a aruncat in bratele muncitorului si l-a strans fericita, mi s-a facut brusc rusine. Era 1 iunie. Ziua mea si a tuturor copiilor din lume.

Puteti citi acest articol si pe emilcalinescu.eu.
By the way… Postarea face parte dintr-un mega maraton de guest-posting  de 24 de ore cu ocazia zilei de 1 iunie, maraton propus de Emil Calinescu, caruia ii multumesc si pe aceasta cale pentru initiativa cu care m-a tras de maneca, in ciuda lipsei mele evidente de experienta in materie de…multe si m-a sprjinit in spinoasele aspecte tehnice in care altfel mi-as fi prins urechile delicate. In plus fata de toate astea, mi-a dat ocazia sa pun pe hartie/tastatura o poveste si nu oricare poveste, ci una la care tin foarte mult dintr-un motiv anume: cand am scris-o pentru prima oara in minte, am stiut ca eu sunt facuta in viata asta sa scriu. Sa scriu despre lucruri care nu sunt ce par a fi si despre lucruri care  sunt ce par abia cand sunt povestite.
 De 1 iunie, copiii isi desfac cadourile si se joaca; noi, adultii, ne desfacem si ne jucam cu cuvintele. Fiecare cu bucuria lui.

7 COMENTARII

  1. Ei bine, îți scriu un mai imediat, să vezi cum mă țin eu de cuvânt și dau cu păreri acolo unde simt nevoia! 🙂
    Twist-ul a fost incredibil și m-a luat complet pe nepregătite, tocmai când mă întrebam dacă ai stat prea mult în soare sau ce Doamne ai pățit să scrii în halul ăsta tocmai de ziua copiilor. Dar până acolo…

    • Ei bine, sa stii ca partile mai putin bune, cele pe care nu le stiam si acum le stiu, imi apartin. Mai ales mie, dar si orei din noapte la care am scris dintr-un suflet articolul, la chemarea lui Emil. Asta ca un fel de scuza, chiar daca stiu ca nu e nevoie de ea.
      La cele bune, de genul twist-ului de care imi vorbesti, nu am nici un merit. As fi fost tare sa fie fictiune, dar…nu este, nici macar o litera. Povestea mea e reala 100%, twist-ul ala chiar a avut loc in mintea mea….care minte l-a pastrat nealterat in cei 20 de ani de cand astept sa o pun pe hartie.

  2. Un pic de feminitate tre' sa aiba el pe undeva acolo….In fond si ultima editie SB a fost mai mult cu temartica domnisoreasca si tot s-au mai gasit barbati sa se joace cu vorba…

  3. Interesant, bloggerul asta numit Emil Calinescu, unde nu exista gram de feminitate in el vorbeste despre domnisoare acum. Mai Emile, ne faci de rusine, lasa ca mai vorbim noi la Super Blog.

  4. Doar fetele care au avut mereu masina proprie nu stiu ce inseamna aglomeratia din autobuz, spaima fiecarei atingeri, sila provocata de impresia ca esti atinsa intentionat, rusinea si mania care fierb in suflet timp de cateva statii, o distanta ce pare interminabila. Bine ca nu a fost nimic. :))

LASA UN MESAJ

Please enter your comment!

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

De acord

Please enter your name here