Cand atingi cu mana un obiect foarte fierbinte, receptorii de la nivelul pielii transmit aceasta informatie pe cale neuronala pana la maduva spinarii, muschii se contracta si reflexul te face sa tragi repede mana de acolo. Imediat dupa aceea, creierul interpreteaza, la randul sau, semnalul si il transmite intr-o fractiune de secunda sub forma de durere, ca sa atraga atentia asupra organului afectat. Este modul sau propriu de a da, fara nici un fel de echivoc, comanda “tai-o nabii de aici“.
Acest mecanism extraordinar al evolutiei, dezvoltat spre a reduce daunele, pentru a pastra organismul safe and sound, intr-o cat mai buna stare de functionare, dispare cu desavarsire cand terenul de aplicare nu mai este corpul, ci sufletul.
La noi, femeile, (ca in papucii unui barbat nu am fost, deci nu imi permit sa ma hazardez in declaratii), atingerea de plita fierbinte, metaforic vorbind, are un efect infinit mai mic. Ne trebuie nu una, ci multe, nenumarate obiecte incinse ca sa realizam, intr-un final, ca ne-am ars.
Oare chiar e fierbinte, sau doar mi s-a parut? Nu, mie nu mi se poate intampla sa ma ard, plita mea nu face din astea, nu cred ca a intentionat sa ma friga, e pur ghinion, se intreaba si apoi concluzioneaza femeia, cu o capacitate de autoiluzionare, care ar fi splendida ca fenomen de studiat, daca nu ar fi afurisit de distructiva.
Sufletul isi declanseaza mecanismul de protectie invers: mai intai apare durerea, o data si inca o data, de nu stiu cate ori pana cand se lasa, in sfarsit, convins sa paraseasca campul de batalie sau este evacuat direct de acolo chiar de plita buclucasa, plictisita sa tot arda aiurea.
De ce ramane o femeie intr-o poveste de amor (discutabil spus amor, ca daca te raneste numai dragoste nu e aia) chiar daca pentru oricine apare drept evident ca se loveste continuu de obiecte fierbinti?
De proasta, raspund cele care au avut parte de asemenea momente, au invatat lectiile si le-au lasat in urma.
Nefericita in cauza are intotdeauna explicatii, sau, mai bine zis, justificari pentru toate accidentele care ii fac, nu pielea mainii basici, ci inima franjuri.
Il iubesc, nu pot trai fara el!
Nu suport gandul sa fie al alteia!
Nu a vrut, eu sunt de vina, eu l-am provocat!
Va suna cunoscut?
Femeile se agata de relatiile care nu merg, de parca odata cu ele li s-ar sfarsi viata, cu o incaptanare de pitbull, una total distructiva. De la primul semn de esec se declanseaza nu reflexul de a trage mana, ci acela de a apuca si mai strans si a nu da drumul, ca si priza falcilor cainelui mai sus amintit.
Femeile vad in iertare o sansa. Si inca una, inca una. Cand nu avem motive iertam, ne fabricam singure, si cel mai rau este ca ajungem sa irosim. Irosim vreme si pe noi. Pentru fiecare poveste care merge prost, pierdem inca de doua ori pe atat timp sa o depasim. In clipa in care, intr-o relatie, te frigi amarnic si repetat dupa 6 luni, de exemplu, pierzi inca 6 pana te convingi sa te cari de acolo si, apoi din nou, cel putin pe atat ca sa te consolezi ca a trebuit sa o faci.
Dureaza cu mult mai putin sa invatam ca o oala fierbinte se ia de pe foc cu manusile de bucatarie in maini, decat ca dintr-o relatie care te frige, periodic si repetat, trebuie sa iesi in regim de urgenta, chiar daca ulterior porti o gramada de vreme ochelari de soare si in casa, ca sa iti ascunzi ochii umflati de plans (degeaba).
Sa ne intelegem, nu e vorba aici ca eu nu cred in greseli si in iertare. Cred. Repetitia turbata a suitei asteia ma roade, ca pentru ca am experimentat-o si eu, de trist de multe ori, pana m-am desteptat.
Chiar sifonate (sau mai ales atunci), noi, femeile, avem vocatia salvarii: trebuie sa dregem neaparat ce e stricat, inlocuirea nu ne apare amarnic de multa vreme drept solutie si gresim fix cand/pentru ca incercam sa reparam erori pe care nu le-am faptuit si poate ca insusi cel care le-a comis nu le regreta.
Incercand la infinit sa dam celuilalt o sansa, nu ne dam noua, de fapt, nici macar una. Draga femeie, trezeste-te odata si invata sa spui: gata, m-am saturat!
