Literatura industrială a invadat piaţa cărţii. Producţia în masă de opere normalizate (construite dupa o normă) i-a conferit acestei literaturi statut de bun de consum. Oamenii o citesc în timpul călătoriilor în mijloace de transport. Bibliotecile sau librăriile se desacralizează. A câştigat o avere în America cel care a venit cu ideea ca romanele de larg consum să fie vândute şi în supermarketuri; astfel, o gospodină la cumpărături îsi pune în coş, alaturi de legume, fructe sau carne (în functie de pretenţiile culinare ale membrilor familiei ) şi ceva sirop tiparit pentru sufleţelul personal. O asemenea carte se fumează, ca o ţigară, iar la terminare este aruncată sau uitată cine ştie unde, ca un ambalaj gol, care nu mai foloseşte nimănui. Înainte vreme, operele de artă erau concepute ca o reprezentare sensibilă a eternităţii, menite să sfideze timpul. Mai putem vorbi astăzi de perenitatea în timp a artei, când o astfel de literatură este aruncată imediat după lectură în coşurile de gunoi ale sălilor de aşteptare, pe băncile peroanelor, oamenii fiind conştienţi că ea va fi înlocuită rapid cu o alta, în neostoitul joc al senzaţiilor efemere, al goanei după senzaţional ?
Nume ca Sandra Brown, Nora Roberts, Sidney Sheldon, Barbara Cartland (ca să enumerăm doar câteva) se aflau, cu doar puţini ani în urmă, pe buzele milioanelor de gospodine anonime, de femei frustrate sau insuficient cultivate, cu un nivel de educaţie mediu sau sub-mediu, sunt ridicate la rangul de idoli de milioane de puştoaice imature social şi afectiv. Astfel de femei de cele mai multe ori nu ştiu cum se scrie corect Shakespeare sau Baudelaire sau Goethe şi întrebate despre Rosetti sau Kogălniceanu (româncele) spun că se află în zona Pieţei Universităţii .
Publicul literaturii de consum este format, în marea lui majoritate, din femei şi acest lucru se întâmplă din doua motive: primul dintre ele fiind preponderenţa subiectelor cu caracter erotic, care atrag femeile, nu bărbaţii; al doilea motiv ar fi faptul că urmaşii lui Adam preferă acţiunea. Într-o societate în care lansarea pe plan profesional, cariera sunt încă (discutând la modul general) apanajul bărbaţilor, fiicele Evei reuşesc cu greu şi în număr mic să se desprindă de cratiţă şi mătură, iar frustrările care nu întârzâie să apară sunt înecate în romane siropoase şi telenovele. De ce zdrobitoarea majoritate a autorilor acestui gen de literatură este formata din femei ? Raspunsul este simplu şi evident: pentru că ele văd situaţia dinăuntru, ştiu cel mai bine ce anume lipseşte semenelor lor şi ce poate fi speculat .
Femeia, la sfârşitul unei zile monotone de muncă, de cărat de la piaţă, de umplut şi păzit cratiţe pe aragaz, nu are nici măcar satisfacţia lucrului împlinit, căci a doua zi o va lua de la capăt. Ea alege atunci, pentru câteva ore, mirajul unui roman siropos cu happy-end, care să-i ofere iluzia unei lumi perfecte sau măcar perfectibile. Mintea obosită sau obişnuită să fie leneşă a gospodinei este incapabilă de a reacţiona la subtilităţi artistice. Literatura de consum nu conţine filozofii de viaţă complicate, ci pasiunile arzânde de care acest tip de femeie crede că a fost lipsită. Uşor de citit, ea înlătură pentru un timp limitat monotonia, dar nu oferă soluţii pentru anihilarea ei, dimpotrivă, fac şi mai puternic, la finalul romanului, şocul realităţii, care va fi atenuat în altă seară, printr-o noua lectură aşa-zis deconectantă. Avem de-a face aici cu un lanţ al slăbiciunilor, sau, dacă vreţi, un drog.
Succesul literaturii de consum se reduce, în final, la problema satisfacerii aşteptărilor publicului. El împarte personajele, ca-n basme, în bune şi rele şi nu doreşte caractere complexe care ar putea crea probleme de interpretare . Nimeni nu are nevoie de shakespearianul to be or not to be într-o lume în care principiul este un prost înţeles carpe diem. În sfârşit, o calitate esenţială este finalul neapărat fericit.
Potrivit opiniilor din teoria literaturii, o operă de valoare are atâtea interpretări câţi cititori ai săi există, or, literatura de consum oferă o unică variantă de interpretare. Umberto Eco vorbea despre opera deschisă, al cărei sens şi final diferă în funcţie de lector. Ea nu se prezintă într-o formă organizată în mod univoc; vor fi definitivate de către “interpret“ în momentul în care le valorifică estetic. Actul de consum va fi, în acest caz, interpretare şi execuţie pentru că, în orice consum opera trăieşte într-o perspectivă originală .
Publicul literaturii de consum se revoltă: el doreşte lucruri clare şi happy-end-uri. Nu vrea să-şi imagineze nimic, vrea să ştie exact the end of story. Acesta este motivul pentru care romane cu mare succes (meritat !) la public au fost continuate pentru a satisface aceasta nevoie de concret.
Scarlett, continuarea celebrului roman Pe aripile vântului al lui Margaret Mitchell a cunoscut un succes imens, a fost chiar şi ecranizată, în ciuda faptului că nimeni, poate nici chiar autoarea care a dat iniţial viaţă lui Scarlett O’Hara şi lui Rhett Butler n-ar fi putut să-i reînvie cu adevărat. Ei n-au trăit, n-au avut substanţă în Scarlett. S-au mişcat fantomatic, siluete insipide cu maşti pe faţă, care au oferit mult doritul final. Pentru că cel dinainte nu era fericit, nu a satisfăcut consumatorul (nu cititorul) de literatură.
Pentru completarea aceluiaşi tablou să luăm un alt exemplu: romanul lui Emily Brontë La răscruce de vânturi şi “umplutura” sa, Heatcliff. În povestea lui Emily Brontë , Heatcliff fuge de la Wuthering Heights, dispare o perioadă, modificând astfel destinele tuturor personajelor. Atmosfera lumii imaginate de autoare nu cerea o explicaţie pentru plecarea şi revenirea lui Heatcliff, farmecul consând tocmai în întreţinerea acestui mister care facea din roman o operă deschisă . Gustul publicului larg dorea, însă, cu ardoare o explicaţie, un de ce şi un cum, căci mintea sa aridă nu era capabilă să imagineze. Nevoia aceasta de concret se va adăpa cu romanul Heatcliff şi va ridica la rang de mare scriitoare o ilustră necunoscută care va oferi mult dorita umplutură comercială. Nemuritorul cuplu Catherine – Heatcliff se va banaliza printr-o căsătorie care rupe, de fapt, logica dată caracterelor de Emily Brontë, însă publicul larg nu dispune de profunzimea necesară pentru a sesiza acest lucru.
Exemplele ar putea continua, dar care ar mai fi rostul ? Am ales două, celebre la vremea lor şi quod erat demonstrandum. Rămâne numai de precizat că acelaşi fenomen se întâmplă şi în cazul bărbaţilor, cu romanele poliţiste sau horror.
Tot ce putem remarca în final este faptul că trebuie trasă, asa cum cerea Titu Maiorescu, linia de hotar între ce este artă şi se poate cere de la artă şi între ceea ce nu este artă şi nu i se poate cere. Şi că ar trebui educat gustul publicului în funcţie de această linie de hotar. Un criteriu de demarcaţie, ni-l dă tot Titu Maiorescu, cândva, pe la 1885: “literatura adevărată, cu feluritele ei produceri, se poate asemăna unei păduri naturale cu feluritele ei plante. Sunt şi copaci mari în pădure, este şi tufiş, sunt şi flori, sunt şi simple fire de iarbă. Toate împreună alcătuiesc pădurea căci fiecare în felul său trăieşte şi înveseleşte ochiul privitorului; numai să fie plantă adevarată, cu rădăcina ei în pământ sănătos, iar nu imitaţie în tinichea vopsită, cum se pune pe unele case din oraş”.
