Ca sunt o femeie cu forme mai mult decat generoase, asta este un adevar de necontestat. Pentru ca, si daca incerc sa il contrazic in cuvinte, realitatea vine din urma si ma plesneste fix peste fundul meu de ratusca leseasca. E o adevarata cursa cu obstacole goana mea prin magazine pana cand gasesc un pantalon marimea potrivita, nu fix modelul acela care se poarta anul acesta, gandit perfid pentru manechine anorexice, ci o croiala care imi place si cred eu ca ma avantajeaza. Imi stiu numarul de kilograme si cel de centimentri diametru, asa ca nu ma bag din principiu in discutii de alea gen “marimea nu conteaza”.
M-am straduit ani de zile sa imi gasesc o tunsoare potrivita, niste bucle care ma mascheze exact cat este nevoie obrajorii mei rotunjiti cu inghetata si ciocolata si cartofi prajiti consumati dupa placul inimii si deplina satisfactie a stomacului. La un moment dat am renuntat la lupta si m-am acceptat asa cum sunt. Nu sunt sigura, dar cred ca asta se cheama maturizare.
Am incetat sa ma mai uit cu atat jale in oglinda si jind la alte surate ale mele, femei, in clipa in care am aflat ca Fat Frumos apare nu numai la Ilenele Sanziene de categoria XS, ci si la cele XXL. Si Fetii astia Frumosi, daca ne iubesc, ne iubesc pentru ceea ce suntem. Nu doar in interior, ci si in exterior. Ne iubesc formele generoase, bratele puternice, facute sa stranga, pieptul la care isi vad sughitand fericiti copiii inca nenascuti, spatele lat, pregatit sa tina, precum tinea Atlas cerul, o casa intreaga cu responsabilitatile ei cu tot, ne iubesc pentru ca ne stiu femei puternice, la inima si la trup, care sa duca batalia cu viata la bine si la greu alaturi de ei.
Si pentru ca Fat Frumos exista si gandeste exact cum am descris mai sus si pentru ca m-a gasit si a hotarat ca de azi inainte viata noastra nu poate sa curga decat impreuna, ne casatorim.
Da, multumesc pentru urari, dar mai e mult pana departe si grijile de-abia acum incep. Dincolo de programare la restaurant, biserica, primaria, invitatii, marturii, aranjamente florale, ce dai invitatilor sa mance, dar sa bea, unde ii cazezi pe cei din afara orasului, ce muzica pui ca sa ii antrenezi si sa ai o nunta frumoasa, o mireasa plinuta are si alte griji. Oricat am rabda de foame inaintea marelui eveniment (pentru ca 90 % dintre noi, femeile, asta facem, nu stiaaaaati?) in speranta ca vom fi subtiri ca trestia si daca ne fura cineva in noapte nuntii, dupa obicei, ne va putea aduce inapoi in brate, desculte, sa ne predea prea-fericitului sot contra unei recompense, oricat orez fiert si apa plata cu lamaie am bea, tot nu ne putem schimba radical pana in seara cu pricina. Si peste ani raman fotografii amintire, marturii mute nu doar al momentului in care spui DA si tai tortul si iti iei mireasa ziua buna, ci si al celui in care intinzi mana mirelui gratios si odata cu tine se intind satisfacuti si colaceii din zona unde se presupune ca ar fi talia, parca-parca ai purta vesta de salvare pe sub rochia de mireasa.
Pe scurt, nunta este un prilej in care, oricat de sigura pe tine ai vrea sa fii si de oricati psihologi ai fi avut bani sa te consilieze intru cresterea dozei de self-esteem, vechile temeri si complexe isi scot coltii si te musca. Mi-as fi purtat si astazi silueta languroasa plina de urme de dintii de adineaori, daca nu l-as fi intalnit pe Lucian. Si nu, Lucian nu este preafericitul meu sot, marturisesc spasita numai pentru voi, fetelor, ca sotul meu este MR SF, pe numele lui de scena. Lucian este fotograf. De fapt, nu, Lucian nu este nici macar fotograf este Marele Vrajitor. Mi-a vorbit despre el o buna prietena, una din cele care imi cunostea temerile cele mai ascunse si complexele cele mai nemarturisite. N-a pierdut timpul explicandu-mi ca are un atestat in domeniu facut nu la scoala din colt, ci la o institutie de prestigiu, atestat obtinut dupa ce luni de zile a invatat si a exersat. Nu mi-a zis la inceput nici despre faptul ca nu activeaza doar in timpul liber, ci ca efectiv, ASTA este meseria lui, ofera oricand foto video nunta Bucuresti, ba chiar si in imprejurimi, dupa situatie si oferta. Nu mi-a spus lucrurile astea, pentru ca erau argumente logice, rationale, care ar fi convins pe orice om de bun simt, dar eu nu eram atunci omul acela, eram un sac plin de temeri si de contradictii, asa ca mi-a spus numai atat: Hai sa il cunosti pe omul care te va face sa fii cea mai frumoasa. Formula magica. De aceea l-am numit Marele Vrajitor.
Lucian a stat de vorba cu mine la o cafea. A venit cu un album de poze ca sa argumenteze cu ele sprancenelor mele ridicate a mirare si neincredere. Mi-a povestit despre miresele pe care le-a fotografiat. Am fost surprinsa sa constat ca le stia pe nume, iar la unele dintre ele mi-a dat detalii, spre deliciul meu si despre numarul de kilograme (in plus). Care, va spun cu mana pe inima, nu mai contau, atata magie declansau fotografiile facute de el. M-a lasat apoi sa vorbesc despre mine si despre dragul meu aproape viitor sot, a cautat sa afle cum s-a infiripat povestea noastra, ce asteptari am, de ce imi e teama si cu ce ganduri pornesc la drum. I-am descris ce rochie de mireasa am ales, cum e mama soacra si cum am hotarat nasii. M-a ascultat. Cand a fost randul lui sa se deschida, a depanat fire lungi si calde de poveste, despre el si pasiunea lui pentru fotografie. Stia ce sa faca si cum. Auzisem si anterior ca tehnica folosita de catre ochiul de expert si unghiurile din care fotografiezi pot avantaja o mireasa plinuta, iar Lucian, dat fiind ca intalnise multe ratuste ca mine, se perfectionase pentru a le multumi. Dar nu se rezuma totul la atat. Mi-a explicat despre relatia care se creeaza intre mireasa si fotograf, comunicarea care ajunge un beneficiu pentru amandoi: femeia se deschide catre el si catre camera, dezvaluind tot ce sufletul omenesc are mai frumos, iar el, care a stiut sa ii intinda aripile, este acolo sa surprinda momentul in care ea se transforma in inger. Mi-a marturisit ca in ziua nuntii sufletul femeii tresalta de emotii atat de puternice, incat, daca stii sa le canalizezi in directia care trebuie, ele erup intr-o frumusete exterioara care devine vizibila pentru orice persoana cu care intra in contact.
Procentul mic de neincredere pe care l-as mai fi avut, a disparut cand reintorcandu-ma acasa, dupa intalnirea cu Lucian Joita, viitorul meu sot mi-a zambit a mirare: Nu stiu ce s-a intamplat, dar stralucesti toata! Te-ai intalnit cu Vrajitorul din Oz?
Am inteles atunci ca, la intalnirea noastra, de la Lucian sorbisem nu numai cuvintele calde, ci si licoarea magica a increderii in mine si asta ma facuse frumoasa. Si am stiut ca nimani nu va putea surprinde pe camera mai bine nunta mea ca el, Fotograful Vrajitor.
lucian joita
