Unul dintre motivele pentru care ma bucur ca a venit toamna (in afara de ploaia asta mocaneasca care m-a tinut sub plapuma tot weekendul si mi-a incarcat bateriile) este faptul ca se termina vacantele. Nu doar a mea, ci ale tuturor din jur. Inclusiv ale actorilor, regizorului si producatorilor serialului Grey’s Anatomy, a carui debut de sezon 10 l-am savurat vineri seara. Initial fara subtitrare, dar m-am obisnuit asa, deci nu m-a deranjat. Intre timp a aparut si aceea. (Aviz amatorilor)
Un episod, Seal Our Fate, pe numele lui de scena, care a avut generozitatea de a mai fi si dublu (in jur de 86 de minute) mi-a amintit inca o data, ca si cum ar fi fost nevoie, de ce am facut o pasiune memorabila pentru acest serial care, slava Domnului, inca are succes la public, inca se filmeaza, desi de multe ori ma intreb: ce naiba vor mai inventa astia? Si de fiecare data gasesc ei ceva sa ma tina cu ochii lipiti de monitor.
Nici o grija, am sa sfarsesc postarea asta rezistand pornirii de a va povesti episodul, tentatiei de gospodina de a vorbi cu voi pe marginea lui, am sa savurez eu asa singura, in tacere.
E adevarat, nu a avut chiar replici savuroase, a fost mai mult o introducere in atmosfera, nu m-a lasat pe ganduri chiar cum obisnuia sa o faca; poate unde naratorul este de aceasta data Richard Webber, personaj caruia nu reusesc sa ii gasesc suficienta sare si piper, dar poate ca prefer eu mancarea prea condimentata, cine stie?
L-a mai vazut cineva? Oare exista si vreun barbat care sa il urmareasca? Nu stiu de ce, dar am ceva dubii…
