Cu ceva timp in urma, compania pentru care lucrez m-a trimis sa asist la un curs de comunicare. Nu pentru ca nu as comunica eu bine neaparat, dar cred ca sunt multe aspecte care pot fi in permanenta imbunatatite la fiecare dintre noi, asa incat m-am dus bucuroasa, mai ales ca trainerul avea o reputatie demna de toata lauda. Cum am fost, la randul meu, trainer, cu atat mai mult imi doream sa particip la acest curs in speranta ca voi descoperi tehnici noi, pe care poate le voi aplica vreodata, daca voi decide sa ma intorc la prezentari facute cu astfel de instrumente.
Ca o paranteza: mi-au placut intotdeauna trainingurile neconventionale, nu in sensul locatiilor sau instrumentelor folosite, ci neconventionale apropo de modul in care curg ideile si se fac legaturile intre ele. Unul din cursurile mele cele mai dragi de pe vremea cand lucram pe post de trainer era unul la care croiam si montam rochii de hartie cu foarfeca, lipici si alte chestii din astea, ca sa ajungem sa descoperim in final, pornind de la modelel create, la impactul pe care il au intrebarile adresate clientilor nostri asupra deciziei lor de cumparare.
Revenind la cursul de comunicare la care am participat, de la inceput pana la sfarsit el s-a dovedit a fi o experienta extraordinar de placuta si de instructiva. Printre altele, interesanta mi s-a parut urmatoarea idee si despre ea vreau sa va spun doua vorbe: atunci cand nu putem influenta lucrurile care ni se intampla, putem in schimb, schimba, atitudinea noastra fata de ele, felul in care le percepem si, asadar, in care le lasam sa ne atinga.
Ti s-a intamplat, de exemplu, ca in timp ce iti conduci linistit masina catre serviciu, in fata ta sa se bage, fara nici un alt avertisment, o masina a unui sofer imprudent, fara semnalizare sau alt tip de atentionare? Ti s-a intamplat ca la o trecere de pietoni, masina care te asteptai sa incetineasca si sa te lase sa traversezi, sa treaca pe langa tine razant?
De cate ori in situatia prezentata ti-au venit la gura cuvinte nu tocmai placute si te-ai enervat intr-o secunda? Sunt sigura ca deseori. Cine nu ar face-o?
De ce se intampla asta? Datorita a ceea ce se numeste prejudecata. Te uiti la soferul din fata ta, cel care tocmai ti-a pus in pericol viata si nu te gandesti nici o secunda ca poate are alaturi un pasager aflat la randul sau in pericol de moarte, sau o femeie gata sa nasca, cu care se grabeste la spital. Oare te gandesti ca poate i s-a facut rau si nu mai poate controla masina, fiind, la randul sau, in pericol? Goana/neatentia lui nu pare mai justificata in aceasta a doua sau a treia ipostaza? Nu ai de unde sa stii motivele pentru care se grabeste si presupui ca singurul posibil este acela ca s-a trezit tarziu in respectiva dimineata sau are chef de teribilisme pe nervii celorlalti participanti la trafic. Aceasta presupunere este cea care iti va strica ziua, si nu comportamentul in sine al vinovatului.
E adevarat, variantele alternative enumerate de mine sunt putine, zi de zi ne ciocnim mai degraba de nepasarea decat de neputinta celor din jur. Judecam aspru pentru ca avem prea putina rabdare, pentru ca suntem, la randul nostru, mereu aspru judecati, ne grabim cu concluziile pentru ca nu avem nici timp, nici obisnuinta sa dam celui de langa noi prezumptia de nevinovatie.
Si totusi…daca am da-o? Nu pentru el neaparat, ci pentru noi. Asa cum spuneam, nu putem influenta multe din lucrurile care ni se intampla, dar putem schimba propria noastra atitudine fata de ele. In final, cine stie, poate ca vom ajunge sa vedem, de fapt, lumea care ne inconjoara mai bine, mai corect…sau macar intr-o lumina mai frumoasa.
