
Viata iti ofera oportunitati, iar tu esti dator sa profiti de ele, daca vrei sa ai dreptul sa deschizi apoi gura sa comentezi. Daca nu profiti, oportunitatile se supara si ele la un moment dat si se raresc spre disparitie. Dumnezeu iti da, femeie, dar nu iti baga si in traista! – asta as fi vrut sa aud eu cum imi striga cineva cu 20 de ani in urma si poate chiar a strigat, dar aveam urechile infundate din cauza inaltimilor pe care ma urcau aripile fanteziilor de adolescenta, cand aveam impresia ca lumea imi e deschisa si asa va ramane pentru totdeauna si suprema mea aspiratie era sa pot spune, precum Zita: juna sunt, de nimeni nu depand.
Un cititor imi spunea ieri ca femeile nu au logica, ca la femei e mai dezvoltata partea din creier care se ocupa cu sentimentele. Posibil sa aiba dreptate, daca privesc aspectul din punct de vedere anatomic, ca sa zic asa, in fond alta explicatie chiar nu gasesc pentru niste lucruri. De exemplu alegerile: gresim, ok, e uman sa fie asa, dar de ce si insistam sa ramanem in eroare pe termen lung sau cvasi nelimitat? De unde incapatanarea nebuna de a drege cu orice pret chiar si ceea ce se vede cu ochiul liber ca nu este reparabil? De unde resemnarea ca nu meriti, ca nu ai cum sa obtii mai mult?
Aici e una din probleme: cand ceva nu merge, in loc sa spunem stop si sa o luam de la capat pe alte coordonate, femeia manifesta o incapatanare care zau ca este demna de cauze mult mai nobile. Si anii se duc fara sa schimbe ceva si ne trezim obosite si dezamagite si ne intrebam unde am gresit pentru ca, da, nici macar la final femeia nu isi da seama intotdeauna unde a gresit de se trezeste cu viata irosita.
Femeie sau barbat, in alegerea partenerului pasiunea trebuie sa se imbine cu ratiunea ca sa ai (cat de cat macar) sansa de reusita intr-o relatie. Ce specialista ma dau peste noapte, nu-i asa? Ma dau pentru ca mi-au trebuit ani buni sa imi invat lectiile.
Sunt sigura ca trebuie sa fi intalnit in viata si barbati buni. Pe unii i-am ratat alergand dupa distractii la vremea cand ei deja se gandeau la viitor si stateau mai mult cu nasu’n carti decat cu mana pe inchizatoarea mea de la sutien. Unul din ei este acum diplomat (la meserie ma refer, nu la calitati morale), e bun si bland si are familia minunata pe care o merita. Si mai am exemple, dar e usor deprimant sa continuu pe linia asta. Uneori am apreciat mai mult un corp decat sa cantaresc un suflet, m-am lasat legata de pasiuni care nu stiau sa treaca pragul asternutului, alteori am fost sclava a orgoliului de a fi iubita intr-un anume fel, de a fi privita in modul acela care ma inalta in propriii ochi pe moment. M-au avut cei care ma vedeau grozava si atunci, bolnava de autosuficienta m-am multumit sa fiu, nu m-am mai obosit sa devin. Nu am stiut ce sa caut, nu mi-a pasat nici de calitati umane reale pana cand nu m-am lovit crunt de lipsa lor, n-am judecat defecte decat atunci cand am inceput sa ma gandesc pe care le va vedea si deprinde si pruncul meu. Si din toate aceste alegeri gresite m-am dezmeticit si m-am retras nu la primul sau al doilea sau al treilea semn ca ceva e in neregula, ci dupa ani lungi de certuri, de lacrimi, de insistenta, de gust amar. As face la fel daca as lua-o de la capat….pentru ca experientele mele m-am transformat in ceea ce sunt, as face la fel, dar as face-o pentru mai putin timp. M-as hotari mai repede. Mi-as oferi mai repede ratiunea si logica, cadou fara ocazie, doar asa, pentru ca tare bine mi-ar mai sta cu ele pe la 25 de ani!