Inainte ca jocurile sa-mi ramana mici…

sotron
Motto: Rugati-va sa nu va creasca aripi!

Inainte ca jocurile sa-mi ramana mici, tin minte precis, era vara.

Pana ajungeam sa joc, strangeam in pumn o piatra speciala. Piatra nadusea in mana mea de emotie ca si-ar putea rata traiectoria ras-calculata si atunci ar fi redevenit o piatra oarecare, ce face degeaba umbra pamantului, nu ar mai fi fost dusa in casa pe seara sau purtata cu sfintenie in buzunar.
– Haide, e randul tau acum!

Doamne, cat asteptasem randul asta… si e lucru stiut ca rabdarea e direct proportionala cu varsta. Pe a mea o consumasem toata-toata. Pasul avantat si fericit ma duce pana la marginea omului de asfalt cu care imi treceau, de cateva saptamani, dupa-amiezele galese de copilarie. In fiecare zi ii croiam straie noi de creta, decorate cu nasturi din cifre de-o schioapa si il calaream apoi dupa plac si reguli stricte. Abia seara, cand incepeau jocurile foamei si, printr-o coincidenta fericita, ne strigau mamele in casa pe toti, sotronul ramanea singur. Atunci il dezbracau mereu trecatorii gelosi pe bucuria noastra, luandu-l pe talpa ca sa-l duca in locuri numai de ei stiute sau il spala grabita cate-o ploaie.

Era prima lectie timida de viata: oamenii de asfalt traiesc numai o zi, dar pe atunci nici supararea nu dura mai mult.

Arunca piatra ca sa poti incepe. Ia-ti avant si sari apoi – pui de barza – arcuita intr-un picior. Nu calca pe linii. Sari inca o data si intoarce-te. Cand ai terminat rasufla fericirea larg si umple cu ea lumea. Si iar si iar, nu te opri, mai stai…mai stai, copilarie!

A trecut timpul si demult nu mai e vara. Sotronul mi-a ramas mic, hainele mamei nu-mi mai sunt largi si glasul ei nu ma mai cheama seara-n casa. Dar, mai cu seama am uitat sa ma mai joc. Sunt sigura ca am facut-o candva, dar a fost atat de demult incat cu greu mai reusesc sa-mi aduc urma de amintire in urzeala gandului de azi. Acum joc in filmul vietii mele, si culmea, nu am totdeauna rolul principal.

Nu mai zbor. Sunt sigura ca era o vreme cand aveam aripi; mai pipai si acum locul gol, unde ma dor cioturile si, desi nu am de ales, aleg totusi, paradoxal, durerea. Dar cred ca Dumnezeu a facut lumea corect, dand fiecarei varste ceea ce i se potriveste. Aripile te duc unde vrei cand esti usor. La maturitate…sunt riscante, am aflat de cateva ori la rand, asa ca de obicei nu ma rog sa imi creasca iar, pentru ca m-as transforma imediat intr-un Icar insetat de zbor si nu cred ca mai pot sa-ndur inevitabila cadere. Am lectia scrisa pe frunte, cate un cuvant in fiecare rid, calculat dupa inaltimea cerurilor din care m-am pravalit. Rugati-va sa nu va creasca aripi!

Tot cand eram copil imi placea, singura acasa, sa ma imbrac in hainele mamei si sa ma invart cu ele prin fata oglinzii. Fumam tigari lungi, din trup de creion, scoteam pe furis din vitrina pahare suple si le umpleam cu apa rece pe care o gandeam sampanie. A, si visam sa cresc. Repede, daca se poate. Si daca nu se poate…tot repede. Pentru ca aveam de cucerit lumi. Da, adevarata scoala de lupta locuieste de fapt in mintea unei fetite care imbraca hainele mamei si ii poarta tocurile cui, trecand, cu studiata indiferenta, prin fata oglinzii.

Acum soarta ne-a pacalit pe toate, inversand rolurile. Acum, femei fiind, ne dorim barbatul care sa vada nu doar femeia, mama si sotia, ci neaparat si copilul din noi; ne doare cand nu-l cauta, orbirii lui ii jertifim lacrimile noastre. Am uitat sa ne jucam si nu mai are cine sa ne-aduca-aminte.

Vreti sa redeveniti copii ? Eu nu vreau. Serios, nu am puterea de a o lua de la capat tocmai acum, cand am senzatia usuratoare ca am reusit sa deslusesc o parte din intrebari si unul sau doua raspunsuri. Nu reusesc sa ma desprind de anii mei din spate. Sunt tributara lor, oricat m-as suci. Nu vreau sa redevin copil, nici macar pentru sansa de a o lua de la capat Daca as reincepe cu mintea de atunci, nu as putea schimba nimic, iar daca as reincepe cu mintea de acum, numai copil n-as fi, stiind ca urmeaza sa vina viata peste mine si sa-mi azvarle jocuri crude: minciuna vinovata, banuiala, compromisul. Si nu stiu daca e mai rau sa invat sau sa nu invat sa le joc, pe cand ma invart, vrand-nevrand in hora, Ender trist, care trebuie sa isi priveasca drept in ochi deciziile zilnic, care ar vrea sa creada ca e o joaca si e de fapt Viata. Si am uneori momente in care imi vine sa ma opresc in loc si sa strig piua ! Sa strig cat de tare pot, numai sa se opreasca odata ritmul asta indracit care mi-a tocit, zi dupa zi, aripile.

Lumea ma intreaba de ce merg cu capul aplecat pe strada. Unii cred ca sunt invinsa, trista, resemnata. De fapt eu imi caut cu ochii pe asfalt sotronul…

Tema mi-a fost oferita de o editura de suflet, Nemira. Motto-ul l-am imprumutat smerit, de la Octavian Paler. Tristetea insa imi apartine integral.

SuperBlog 2013

19 COMENTARII

  1. Jocurile copilăriei ne-au rămas mici… probleme vieții de adult ne sunt însă prea mari. Și pendulăm între cele două lumi. Nici eu nu mai vreau să fiu copil… dar parcă nici că a trecut atât de repede timpul nu îmi place…

    • Atât de frumos ai spus Sonia. Într-adevăr pendulăm între lumea copilăriei şi cea de adult, ne mai "copilim" din când în când, iar în secunda doi suntem iar adulţi cu probleme prea mari pentru a le îmbrăca!

  2. "Sotronul mi-a ramas mic, hainele mamei nu-mi mai sunt largi…" m-ai terminat cu asta de mi-au dat lacrimile si nu mai stiu sa spun nimic… Frumos articol, frumos tare, desi trist.

  3. Foarte frumos articolul. Ai surprins cu multa gingasie emotia jocurilor copilariei. Dar totusi m-ai intristat. Finalul are o nota de pesimism, cautand sotronul de alta data, mergi cu capul in jos… Asta imi aduce aminte de un alt pesimist – Diogene din Sinop, cinicul elen, care se plimba prin cetate in amiaza mare cu o lumanare aprinsa in mana cautand un om. Desi intalnea multi oameni in drumul sau, totusi el nu gasea Omul cel mult cautat. Dupa mine, desi nu m-ai intrebat, sotronul copilariei tale sau ale mele etc.s-a sters demult de pe astfalt, doar pentru a fi desenat din nou, de alti copii, si jucat de picii din ziua de azi. Nimic nu se pierde, totul se transforma, sau asa ceva…

    • Vlad, iti multumesc pentru apreciere. Stiu ca este trist articolul, dar …suntem si asa. E un articol foarte sincer. Iar cu capul in jos chiar merg. Numai ca inainte de a scrie aici, nu gasisesm inca o explicatie pentru asta.

  4. Textul ăsta al tău e cameleonic. De câte ori îl citesc, bate altă lumină dinspre el, n-ai cruțat paleta aia de sentimente-n culori. Și bine-ai făcut! 🙂
    Mi-ar plăcea să pot să mulțumesc Nemirei pentru joaca în care a aruncat blogosfera, sunt câteva articole care-ar da bine-ntr-o colecție.
    P.S Te-ar surprinde să descoperi că jocurile nu ți-au rămas mici! Și-ți doresc să trăiești clipa aia! 😉

    • Ai dreptate, Nemira avut un rol grandios si anul acesta. Tin minte ca si in primavara am scris cu drag. Au cei de acolo un dar de a alege temele…
      Tie iti multumesc pentru ca l-ai citit mai mult de o data. Iar cand vad cuvinte din astea ma simt…ca atunci cand profa de romana, la scoala, ma dadea exemplu. sentimentul ala de gradios, de om Mare Mare.

      Nu am uitat complet sa ma joc, stiu ca va veni o vreme cand jocurile vor iesi la suprafata. Stiu eu sigur! Si cand nu stiu, uite, te am aproape sa imi spui? Ce si-ar mai putea dori cineva?

    • Si culemea e ca de obicei nu prea imi ies incepututrile, asta e cea mai mare problema…prima fraza dintr-o poveste. daca o gasesc, apoi totul curge.

      Si bineinteles ca ma umflu acum de mandrie pentru ca stiu eu bine ca tu ai gusturi bune!

  5. Mie nu mi-au rămas încă mici, dar nu îmi mai amintesc cum se "îmbrăcau" unele, în ce sentimente. Le cunosc, însă, pe acelea de-acum, uitându-mă în urmă(ştii că se spune că după 30 de ani, te uiţi înpoi mai mult)…

  6. Pe langa povestea in sine, pe mine ma fascineaza sclipirile care apar pe foile tale mereu, mici cuvinte care in sufletul meu cresc, si cresc si ma ajuta sa redevin ceea ce am fost sau sa ma transform in ceea ce am dorit vreodata.
    Pentru Nemira am scris articolul dintr-o suflare, fara ezitari, fara stersaturi, cu tot sufletul. Simt ca ai facut la fel.

    • Sclipiri, ce frumos ai spus, Vienela, ma simt o data in plus Laliciul licuriciul.
      Cat despre scris dintr-o sufleare….marturisesc ca da. Si eram tare suparata in plus de notele fetelor de la Tentatii. Asa incat, gata tristetea impachetata.
      Iti multumesc din suflet pentru…tine, pentru ca esti.

LASA UN MESAJ

Please enter your comment!

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

De acord

Please enter your name here