Ma declar deschis o pisicara. Termenul l-am intalnit la una din primele emisiuni Brandu’ lu’ Chinezu, mi-a placut si l-am adoptat (update: se pare ca, la randul sau, Cristian l-a imprumutat de la invitatul surpriza, Candice Prohanca-Dragota). Pentru cittorii mai putin intuitivi (desi genul acesta de oameni nu citeste blogul meu): pisicar inseamna iubitor de pisici, chiar daca nu neaparat detinator.
Marturisesc ca nu e o preferinta innascuta, ci una cultivata. Atasamentul meu fata de rasa felina s-a dezvoltat in timp, influentat de stapanii animalelor de companie cu care am intrat in contact de-a lungul timpului, de relatia om animal, respectul (reciproc??) pe care si-l arata si dragostea, in multimplele ei modalitati de manifestare. Toate acestea m-au trimis, printr-o intamplare, mai degraba in tabara pisicarilor decat a iubitorilor de caini.
Totusi, daca ar exista un gest, unul singur, care sa ma determine sa intru in categoria celor care prefera, fara rezerve, rasa canina, acela ar fi gestul pe care l-am vazut duminica asta in parc. Pe marginea lacului, pe iarba, acolo unde copii stau de obicei si dau mancare la rate, pe langa salciile la tulpina carora cateii ridica fericiti piciorul, un om astepta rabdator ca animalul sau de companie sa isi faca treaba. Dupa ce, latrand, patrupedul i-a dat de inteles ca gata, e fericit eliberat, omul scoate din buzunar o punguta de plastic si o manusa. Cu ajutorul lor, in cateva secunde, strange mizeria lasata de caine si o duce la cel mai apropiat cos de gunoi. Cei din jur au holbat ochii ca cepele. Eu mai aveam un pic si aplaudam. Imi venea sa ma duc sa strang barbatului mana.
Mi-am reamintit cum ma intampina pe strada dimineata, la tot pasul, rahati aburinzi de caine si cum trebui sa fiu atenta sa ma uit pe unde calc, pentru a nu ma alege cu o amintire placut mirositoare, pe care sa o impartasesc, eventual, si cu ceilalti calatori din prea-stramtul vagon de metrou de la ora 8.
Bietele animale nu au nici o vina ca noi nu suntem niste stapani suficient de buni. Recunosc, iubesc pisicile pentru ca ma deranjeaza mult mai putin, spre deloc. obisnuiesc sa isi facanevoie prin colturi prin care eu nu umblu.
Stiu ca in alte tari un asemenea gest este firesc, numai la noi pare o intamplare fericita cu potentiala si irepetabila valenta de miracol. Si mai stiu ca as iubi mult mai mult cainii, daca mi-ar fi fost dat sa traiesc in acele alte tari.
