interviu-jobMa uitam, de curand, la un reportaj la televizor care prezenta un targ de joburi care avusese loc in capitala. Empatizand cu angajatorii, reporterul evidentia faptul ca tinerii care s-au perindat pe la targ in cautare de joburi si lasand CV-ri si sperante, asa cum isi lasa broastele testoase ouale in nisip, tinerii nostri nu stiu ce vor. La intrebarea celebra “De ce doriti sa lucrati in compania noastra?” acestia nu au putut da un argument comercial, iar la mai putin precisa “Ce cautati?” au raspuns dezarmant: orice.

Cica nu e bine sa cauti orice, chiar daca esti absolvent de studii universitare si master, dar nu ai prins nici macar un post de casier la Cora, pentru ca te-au considerat supracalificat (in cel mai flatant caz). Cica e aiurea sa nu te mai intereseze ce gasesti de munca, atat timp cat asta te ajuta sa mananci (lucru pe care nu il faci ca asa vrei tu, ci pentru ca exista niste legi naturale care te impiedica sa functionezi altfel).
Uneori, in viata, sinceritatea nu e o optiune. Sau este, dar una proasta. Nu vrei sa lucrezi pentru ca speri ca vei fi platit decent pentru munca depusa, nunununu, fereasca sfantul sa lasi sa se inteleaga ca prestezi ceva pentru bani, totul e numai din pura si dezinteresata pasiune, nu vrei un loc sigur de munca care sa iti permita sa iti intretii familia, ci un mediu competitiv, in care sa te intreci cu colegii de plantatie in a-ti da sufletul pe baricade, a executa ore suplimentare, daca proiectul in care esti implicat o cere (si o va face!!), iar valorile companiei cu al carei reprezentant stai fata in fata reprezinta valorile in care tu insuti credeai inca de cand erai la maica-ta in burta.

Am lucrat cativa ani buni in resurse umane si, o parte din ei mi i-am petrecut facand, in paralel cu munca de trainer, recrutare, un fel de soldatel universal. Am vazut asadar de-a lungul experientei mele de munca de aproximativ 17 ani, interviul de angajare de pe ambele pozitii: si cea de angajator si de potential angajat. Pot citi (nu ca ar fi mare greutate), printre randuri, culegand din textele recitate de intervievati, adevarul. Pentru ca sunteti o companie de prestigiu, solida, cu o reputatie incredinbila, pentru ca toata viata mi-am dorit sa lucrez intr-un loc in care se apreciaza initiativa, iar promovarea sa se faca pe merite reale. Bullshit. La intrebarea “De ce vrei sa lucrezi in compania noastra?” raspunsul adevarat al unui tanar abia iesit de pe bancile facultatii este profund: “Sunteti primii care ati sunat si am nevoie de o sansa, la naiba!”

 
Mi se par mult mai ok si mai serioase interviurile de angajare ale firmelor specializate in plasare forta de munca. Nu trebuie sa pupi pe nimeni nicaieri, pentru ca oricum nu ajuta la nimic. Firme de acestea sunt o parghie decenta si cinstita, as zice, intre angajator si angajat, iar serviciile lor se bazeaza pe gasirea persoanei la care cererea si oferta se intalnesc in mod fericit. Intrebarile lor nu asteapta inmuri de glorie desprinse parca din Cantarea Romaniei si se orienteaza rece, doar pe abilitati si experienta.
Sa nu se inteleaga acum ca toti recrutorii interni/companiile/interviurile sunt la fel, ma refer numai la niste obiceiuri care, fara a fi perfect generalizate, se intalnesc suficient de des cat sa ma deprime.
Personal, am avut, la rascrucea vietii mele (care nu era inceput de cariera), norocul ca un manager exceptional (acum plecat sa-si practice meseria pe meleaguri straine, unde este apreciat si platit mai aproape de justa valoare) a pariat pe mine cand, cu tactul de elefant care ma caracterizeaza, i-am spus: “Nu stiu prea bine cu ce se mananca jobul asta, dar vreau sa ma construiesc ca om, sa ma ridic. Pot sa fac orice ar presupune, ma pot reinventa, imi doresc enorm sa lucrez aici si am nevoie numai de sansa de a demonstra toate astea”.
articol dedicat, cu recunostinta,  Cristinei R.P.

 

13 COMENTARII

  1. De acord cu tine. Cand m-am dus sa ma angajez nu aveam nici o sansa,nu tu experienta, nu tu studii superioare si pe deasupra si un handicap locomotor. Toate aceste "calitati faceau din mine angajatul perfect, asa ca la intrebarea:Ce salariu vrei? am raspuns: Nu stiu, ca n-am mai lucrat. Dati-mi cat credeti si dupa vedem cat merit!

    • Mi se pare un raspuns perfectcorect, din amblele perspective. Nici eu, in cazul de mai sus, nu am emis nici o pretentie. Am fost insa recompensata de apreciere si…in timp eau venit toate.

  2. Ceva mai fals decat interviurile astea ”moderne” eu nu am vazut. Potentialul viitor angajat e nevoit sa minta cu nerusinare, daca vrea sa prinda un job, iar angajatorul (ma rog, tipele care tin interviul) e nevoit sa se prefaca, sa lase impresia ca il crede pe bietul om…
    Firmele recrutoare sunt asa cum spui tu, e drept, dar tot atat de drept este ca isi opresc jumatate din salariul angajatului. 🙁

    • nu chiar jumatate, cazurile pe care le-am intalnit eu (eu si al meu iubit in curs de angajare) au fost de 25 % in primele 3 luni

  3. Eu primul job mi l-am luat pentru ca ma bateau ai mei la cap sa fac ceva. Cand mi-au dat deadline-ul, spunand ca daca nu ma angajez, trebuie sa vin acasa (eu inca eram in Bucuresti si motivul pentru care voiam sa stau acolo in continuare era prietena mea, actuala sotie), am inceput sa aplic peste tot. Cu facultatea de jurnalism abia terminata, voiam televiziuni si emisiuni, dar singurii care mi-au raspuns au fost de la un site, unul din primele 500 din lume insa. Acolo am invatat meserie si dupa nici un an am pornit sa fac ce faceam acolo pe cont propriu. Am facut si eu angajari de tineri pentru blogurile mele, tineri din alte tari, care sunt exact ca ai nostri: isi doresc un job, orice, oricat de prost platit, pentru ca au nevoie sa inceapa de undeva. Asta e realitatea. Daca nu, te cheama parintii acasa :))

    • Uite nu stiam ca ai terminat jurnalism. De acolo ti se trage ( plus talentul nativ) stilul incisiv si direct.
      Eu m-am angajat prima oara la 16 ani intr-o vara…ca sa imi cumpar o pereche de pantofi pe care ai mei nu si-o permiteau. Acasa nu ma chemau, ca locuiam in Bucuresti, dar…poate ca de fapt astfel de provocari ale vietii sunt cele care..fie ne omoara, fie ne fac mai puternici.

  4. Aşa-i, Dănuţă, ferească sfântul să facem ceva pentru bani, că noi trăim din pasiuni, voluntariat şi vise. Oamenii nu îţi găsesc de lucru, dar trebuie să caute doar locul de muncă visat din copilărie, unde te aşteaptă pe tine cu braţele deschise, nerăbdători să-ţi recunoască munca, valoarea, implicarea….

    • Am preluat prea tare modelul ala americanesc, in care tanarul vede o companie, viseaza la ea…si ajunge pana la urma sa isi implineasca visul. Si apoi se termina filmul, ca film e numai.

  5. Zău că nu mă aşteptam la această abordare de la tine. Mă surprinde, în sens pozitiv, deşi… ştiam că tu eşti un om direct. O întrebare pe care o detestam, nu că aş fi fost eu pe la multe interviuri: "Unde te vezi peste 5 ani?"

    • Wow, am uitat de asta. Asa e, e ingrozitoare. Iar ca femeie, fereasca asfantul sa spui ca vrei sa fii maritata si cu un copil in brate…:)

      Ma bucur ca inca te mai pot surprinde. 🙂

  6. Dar si acum m-am ajuns, la ultima oferta de colaborare pe care am primit-o m-am asezat pe scaun si i-am zis celuilalt ce nu fac: nu mai servesc seara program de cabinet, nu raspund la telefon dupa ora 18,00 si nici de vineri pana luni etc. Si omul nu a avut de comentat a schimbat inclusiv contractul sa se asigure ca nu ma pierde 😛

LASA UN MESAJ

Please enter your comment!

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

De acord

Please enter your name here