traieste– Ei, hai ca asta e prea de tot!

Baiatul tranti nervos capacul cartii electronice pentru a ascunde becul rosu care continua sa clipeasca sacaitor si articula o injuratura care totusi nu avu darul sa-l racoreasca.
 – Tot acolo este afurisita de tema, ii spuse cu o umbra de scuza in glas mamei, care aparuse in pragul usii, atrasa de perturbarea undelor de echilibru din casa si acum il privea cu sprancenele ridicate a mirare.
 – Daca tema ramane acolo, inseamna ca rolul ei este esential in devenirea ta, ii explica rabdatoare. Povestea are legatura cu un doctor, cine stie daca nu cumva e chiar asta Lectia?
 – Imposibil, decreta Vix pe tonul atoatestiutor al tuturor adolecentilor din lume. O tema de Literatura nu are nici cea mai mica treaba cu chirurgia, e pur si simplu o eroare de calcul undeva in computer, dar nimeni nu pare sa inteleaga asta

Poate totusi ai castiga timp daca te-ai apuca pur si simplu sa o rezolvi, in loc sa te lupti atata cu sistemul. Oricum altfel nu poti trece mai departe, stii bine, adauga mama bland, asezandu-se langa el, la biroul de lucru. Nu putea sa faca mai mult decat sa ii sugereze. Procentul de eroare al celor aflati, ca ea, la a cincea viata era numai putin peste 10%, un procent considerat bun indeobste, dar insuficient cat sa garanteze autoritatea absoluta celui care il detinea. In plus, statisticile aratau ca pe adolescenti nici aproape-imposibil-de-detinutul procent de eroare de 0.1% nu ii impresiona in mod deosebit, aveau ei insemnate in caracteristicile varstei momentele acelea nesuferite in care contraziceau pe toti si nu ascultau de nimeni.

Baiatul ramase pe ganduri. Prezenta mamei avea darul de a-l calma intotdeauna. Si totusi, cum ar putea sa  fie tema asta esentiala in devenirea lui, cum il putea duce ea mai aproape de Lectie? Care sunt sansele sa fie o eroare? Lectiile se constituiau ca finalitate a vietilor succesive ale muritorilor inca de cand Datul organizase lumea in modul in care o gasim acum: fiecare viata cu cate o lectie esentiala, pe care nu ajungeai sa o stii decat spre final sau, daca viata se termina brusc (intr-un accident, de exemplu), o aflai in ultima secunda. Apoi reflectai pe marginea ei timp de un an, cat te odihneai in tranzit, inainte de a intra in viata superioara. Constiinta Lectiilor si liniile mari in care ai evoluat in existentele anterioare erau singurele repere pe care le luai cu tine de la o viata la alta. Cunostintele trebuiau dobandite de fiecare data de la capat, dar dobandirea se facea mai usor daca te mai confruntasesi deja cu ele. Finalitatea era dupa viata a zecea cand, daca reuseai sa dovedesti ca ti-ai insusit lectiile anterioare si, insusinduti-le, existenta ta in faze succesive pusese in mod pozitiv amprenta asupra celor din jurul tau, ajungeai sa faci parte din Equillibrium, cu un rang corespunzator amprentei pozitive pomenite mai devreme.

Ca numar de vieti, Vix era la a patra, momentan inca in adolescenta, dar gata gata sa treaca pragul catre maturitate. Maturitate care avea sa ii aduca darul pe care il astepta si pentru care se straduise pana aici: meseria destinata, chirurgia.

In prima viata nu facuse, cum era de asteptat, mai nimic, Nimeni nu face mare lucru in prima viata, toti sunt insetati sa traiasca pentru ei si se gandesc maxim la ziua de maine, bajbaie fara sa stie incotro si cum si de ce si abia spre final ajung sa devina cat de cat constienti de ei insisi. De aceea, Lectia este aceeasi pentru toata lumea: CAUTAREA DE SINE.
In a doua viata mama si tatal ii murisera devreme, rapusi de o boala nemiloasa. Crescut de rude, Vix traise cu dorul si amintirea parintilor si regretul ca nu putuse cu nimic sa impiedice pierderea lor devreme. Traise teribil de gresit in viata aceea, se consolase in betii si trai fara capatai si abia tarziu intelesese ca regretul nu inseamna ceva decat atunci cand te ajuta in devenire. Se apucase de studiu tarziu si cand ii veni clipa sa moara nu apucase sa finalizeze nici primul stadiu al invataturii, dar inchise ochii cu constiinta rolului sau in lume si ultimul gand fusese la ceea ce avea de facut in viitor. Lectia vietii a doua fusese VOCATIA.

 

In a treia viata Vix se trezise brusc, cu hotarari marete, stia acum ca trebuie sa invete sa devina doctor, nu orice doctor, ci chirurg, unul stralucit, cum nu le fusese dat sa intalneasca parintilor lui in viata a doua. Avu insa ghinionul sa se nasca intr-o tara a lumii a treia, intr-o casa unde aproape se murea de foame si sansa lui la devenire parea, daca nu retezata din fasa, atunci macar extrem de indepartata. Incercase sa evadeze, nerabdator, fortand granitele, fusese impuscat si in secunda finala i se dezvaluise Lectia: RABDAREA.

Viata a patra parea generoasa. Stia cine este si care-i e rolul, se tinea tenace si de cele mai multe ori rabdator de toate hotararile precedente, isi stia si respecta vocatia. Se nascuse intr-o familie de conditie buna, cu parinti aflati pe trepte superioare, a caror tinta parea ca este sa il ajute pe el sa evolueze. Crescuse viguros, cu respect fata de cei din jur, nu-si uitase Lectiile, isi rezolvase cu succes toate temele, pana la ultima. La propriu spus, se impotmolise la ultima. Cea de dinainte de primul sau curs de Anatomie Comparata pe care il astepta de trei vieti si ceva si care urma sa fie intaiul sau pas catre meseria de doctor chirurg.

Deschise cartea electronica si citi din nou tema. Cu ceva timp inainte studiasera la Literatura un roman SF, despre un tip de om inapoiat. Pe scurt, acesta nu traia cu mult diferit fata de realitatea pe care Vix o cunostea, numai ca nu trecea dintr-o viata in alta, nu avea  un drum clar si nici nu cunostea exact notiunea de Equillibrium. Avea o singura existenta, de cele mai multe ori plina de zbucium, in care se grabea sa invete, grabit de timpul scurt, toate Lectiile, iar moartea, cand venea, nu aducea decat rareori cu o constientizare a acestora, care oricum, nu ii mai folosea la nimic. Pentru a masca fictiunea atat de evidenta, autorul pretindea in primul capitol ca acest tip de om a trait cu 10000 de ani inainte, pe o planeta ascunsa in Univers, saracita de resurse si distrusa in cele din urma chiar de locuitorii ei.

Eroina, o femeie cu totul si cu totul obisnuita, afla de la un doctor, in urma unor analize de rutina ca urmeaza sa moara peste cel mult o luna de zile. De aici incepeau o serie de procese de constiinta: sa spuna sau nu sotului si copiilor care ii va fi soarta sau sa le ascunda adevarul pentru a-i proteja? Ce are de facut in ultimele clipe? Cum sa isi faca ordine in viata? Cum sa isi faca ordine in moarte?

Vix avea ca tema sa se puna in pielea ei pret de cateva pagini si sa compuna un monolog. Doar ca el nu citise niciodata prea multa literatura, exceptand-o pe cea cu trimiteri catre pasiunea sa, medicina, si deci nu isi exersase foarte mult, in nici una dintre vieti, imaginatia si creativitatea. Ce rost ar fi avut sa o faca? Era un om al cifrelor, logica si exactitatea il defineau in fiecare secunda; un exercitiu de acest gen il enerva, asa cum il enerva orice alt lucru caruia nu ii gasea sensul precis si rostul de bucatica in intregul puzzle al vietilor sale.

Simtind degetele mamei cum i se petrec blande prin par, intoarse capul si ii intalni ochii calzi de duiosie si intelegere:

– Adu-ti aminte de mama ta din viata a doua, imagineaza-ti ca ea este cea care afla vestea ca va muri peste o luna. Gandeste-te ca o vezi in fata ochilor, dar o vei mai vedea numai 30 de zile si atata, apoi va pleca definitiv, nu dintr-una, ci din toate vietile tale. Imagineaza-ti ca n-ar exista Equillibrium si Lectiile, toate la un loc, s-ar amesteca intr-o singura existenta supusa greselii, ca ai avea timp putin…din ce in ce mai putin; 30 de zile, Vix, doar atat ca sa judeci daca ai lasat un semn in urma ta…

Vix tipa brusc, cu manie, cu revolta, cu durere – la un loc toate:

Cum sa-mi imaginez asa ceva? E absurd! Un biet om, pus sa hotarasca ce face cu ultimele sale zile… Ce ar putea spune? Stiu bine ca o singura viata nu e suficienta pentru a invata toate Lectiile, pentru a fi ceva, pentru a face pentru cei din jur ceva care sa lase cu adevarat un semn al trecerii tale pe acolo. Dureaza mult pana cand deprinzi cum sa traiesti frumos, pana cand iti afli scopul pe lumea asta, pana cand afli ce particica din univers ramane la locul ei numai si numai daca tu iti stii si iti urmezi menirea. Eu am avut nevoie de o viata intreaga numai pentru a ma dezmetici, de inca una pentru a ma vindeca de suferinta crunta, de a treia ca sa inteleg ca toate sunt facute cu rost si ca trebuie sa am rabdare pentru a ajunge undeva si acum, in a patra, am de invatat continuu, ca abia din urmatoarea, a cincea sa insemn ceva cu adevarat. Ce sanse am sa fac toate astea intr-un crampei de existenta?


Nici macar nu pot sa imi imaginez cum ar fi in locul celor sortiti sa indure un asemenea chin cumplit. Eroina si tot neamul ei de unic traitori… De ce nu ii ia Datul pe loc, de ce le da boli la care nu se stie vindecarea, dar se stie in schimb ca te vor lua cu ele dupa un numar masurat de zile. Mama, oamenii din povestea asta au o expresie, ei zic ” cutare mi-a spus cu limba de moarte….”  Asta pentru ca te schimba constientizarea sfarsitului, a implacabilului, al finalului definitiv si fara drept de apel, te face sa fii altul, ca si cum ai vorbi o alta limba. 

E dureros nu sa stii ca vei muri, ci gandul ca este singura ta viata, urma Vix. E dureros sa te intrebi daca ar trebui sa tii vestea numai pentru tine sau sa o imparti cu ceilalti. Sunt animale care se retrag in pustiu ca sa moara, se ascund, pentru a-si implini trecerea ferite de ochi straini, ele cu ele doar, iar omul asta trebuie sa aleaga? Cum?

Pe de o parte e corect sa spui ca vei muri celui cu care ti-ai dus viata alaturi, mana in mana. E corect sa nu-ti incepi moartea cu o minciuna pe care oricum o va afla cand il va lovi ca fulgerul din inaltul cerului. E corect sa ii lasi sansa de a se obisnui cu gandul asta, dar cum te mai poti uita apoi in ochii lui, stiind ca i-ai rapit, marturisind, ultimele zile de liniste si bucurie? Daca ai fi tacut (si statea in puterea ta sa taci), ai fi evitat o lacrima, l-ai fi scutit de o zi de suferinta. Va trebui in fiecare zi din cele care ti-au mai ramas sa induri durerea din ochii lui, pretul platit pentru favoarea de a astepta in doi vesnicia. Si vei muri incet, in timp ce incerci sa rezolvi…ce? Ce nu ai rezolvat toata viata?  Intr-o astfel de viata nu iti permiti sa amani, e prea scurta. Nu iti permiti sa te certi, ca s-ar putea sa nu mai apuci sa te impaci. Nu iti permiti sa uiti, ca s-ar putea sa nu fie in jur nimeni sa iti aminteasca. Nu ai nici o mangaiere de economisit, ca ramai cu depozitul plin si cu pruncul nealinat. Nici o sarutare de recunostinta care sa nu se opreasca pe mana mamei. Singura sansa de a rezista la limita durerii si disperarii ar fi sa faci ca fiecare zi sa conteze, tocmai pentru ca sunt atat de putine…

Vorbind, Pe chipul lui Vix emotia desenase boboci de floare sangerie si ochii i se aprinsera ca de hotarare apriga. Ii tinti catre ai mamei agatandu-se de privirea ei si lacrimile prinsera a curge calde, pe tastatura computerului ramas deschis. Pe ecran, cu doar putina vreme in urma, beculetul rosu incetase a mai clipi si se schimbase in verdele rezolvarii fericite. Intelesese.

Povestea participa la provocarea Blog Power 68,  iar tema a fost aleasa de mine, in micul meu discurs de Oscar de dupa castigarea primei editii la care am participat; coordonatele alese pentru poveste le aveti mai jos. Ideea nu e noua, mi-a venit dintr-o intamplare trista pe care am povestit-o anterior, am vrut insa ca postarea de fata sa fie scrisa cumva, in alt registru. 

Cum ne petrecem sfarsitul de viata? Cum ne petrecem inceputul de moarte?


– Daca ati sti ca mai aveti o luna de trait, ce ati face in timpul ramas?

– Daca ati sti ca peste o luna de zile nu veti mai fi, si ati avea posibilitatea de a ascunde ati face-o? Ati spune cuiva? Ce inseamna sa mori frumos?
– Cand moare sufletul? In ultima clipa de viata, odata cu ultima rasuflare sau in clipa in care incepi sa numeri si sa bifezi rand pe rand, zilele ramase?

35 COMENTARII

  1. având în vedere că este legat de ceea ce am vorbit noi cu nu mult timp în urmă despre cele 30 de zile (doar îmi imaginez cum este, nici nu pot cuprinde de fapt) şi luând în considerare condeiul tău plin de nerv (nu te ştiam pasionată de sf, dar îmi vei ierta faptul că ne ştim de prea puţin şi nu de totdeauna, sper) îmi spun că da, scrisul vindecă, alină.
    şi tac.

    • Pasionata de SF nu sunt, dar am citit/ descoperit datorita clubului psi si lunelilor o poveste a lui Vero, care m-a uimit si am produs fara sa vreau ceva in stil SF. Subconstientul, bata-l vina!

    • no, ai ajuns la mama sf-ului dacă ai trecut pe la vero ( sau tuşa vero cum este numită de scriitorii genului). 🙂 recomand floarea de loldilal. o să-ţi placă "râpa amăgirilor" şi personajul alonda cu siguranţă! miau de nu!

  2. Da… da… si eu tot la PS: I love you m-am gandit prima data cand am parcurs articolul care este unul savuros si extrem de interesant la fel ca si filmul care cu siguranta o sa te incante!

  3. Fetelor, m-am speriat, am program de filme maine seara. Ideea e ca nu vreau sa treaca drept ceva copiat….cam asta ar fi motivul de spaima…

  4. "Avea o singura existenta, de cele mai multe ori plina de zbucium, in care se grabea sa invete, grabit de timpul scurt, toate Lectiile"… Povestea ta (frumoasă) mi-a dat de gândit? Câte lecții avem de învățat într-o viață și oare pe câte reușim să le aprofundăm cu adevărat?

  5. Eu nu văd asemănarea cu filmul, cred că îmi scapă ceva…
    Evergreen se mai întreba, asemănător, și-am rămas marcată de posibilul adevăr din spusele ei: ”Și de unde știm noi că viața pe care o trăim nu este viața de după moarte? Că am trecut de porți și suntem vii, dar morți? Că am lăsat în urmă un alt trup. De unde știm noi că asta e viața zero?” De-o vreme bântui online-ul cu citatul ăsta după mine, nu știu ce-mi veni. 🙂

    Hei, chiar așa, noi suntem înapoiații sau suntem ca Vix, dar habar n-avem că suntem, undeva s-a produs un scurtcircuit și nu se mai fac conexiunile cum ar trebui. Renaștem degeaba, fără memorii anterioare ale greșelilor sau lipsurilor… Avem doar, unii, Datul să recunoaștem în ceilalți, atunci când ne lipsește egoismul, evoluția!
    Am citit textul tău aseară și l-am lăsat la dospit. Azi dimineață mi-a plăcut mult mai mult, acompaniat cu o cafea bună și mai multe sinapse desfundate, are o savoare aparte. Îmi dă de gândit… Dacă suntem din categoria înapoiaților, avem fantastica baftă de-a nu ști cu certitudine că asta-i singura viață. Și, cu mici excepții, avem mereu impresia că ”avem timp” pentru toate. Inclusiv certuri și neiertări…

    Of, ăsta da mod de-a-mi începe ziua, mulțumesc!

    • Aseara cautam pe net rezumate la filme in timp ce jumatatea mea mai somnoroasa sforaia de mama focului.
      Altcineva imi spunea ca subconstientul meu a preluat din "Adam si Eva" a lui Rebreanu…
      Nu mai stiu nici eu acum, constientul meu are o durere de cap cumplita si vietile astea succesive nu incap in creierul meu momentan. Mi-e greu sa ma si citesc/recitesc.
      Si eu mi-am inceput ziua cu cafeaua de la tine, cu ciocolata si fete sugubete….:)

  6. Eu nu am vazut filmul, asa ca am citit cu incantare si durere in acelasi timp povestea lui Vix. Cum reuseste un asemenea necaz sa ne trezeasca intr-o alta realitate, pe care de obicei o ignoram! Cum ajungem sa ne intrebam ce este cu adevarat important in scurta viata pe care o avem!

  7. interesanta poveste.
    unii invata lectiile astea in ani, altii nu le invata, iar cei mai ghinionisti se izbesc de ele mai devreme decat e cazul. poate parea nedrept …
    asa cum ai spus, trebuie "sa faci ca fiecare zi sa conteze, tocmai pentru ca sunt atat de putine…"

    • As stidaca e corect sau nu daca as sti criteriul dupa care se judeca. Dar nici asta nu il stiu.
      Si ma mai bucur ca nu sunt in locul cel care stie ca va muri….oricat as scrie, tot nu reusesc sa imi imaginez cum s-ar simti….

    • Interesanta presupunere…si tonica…cel putin asa pare din coltul meu
      Un sfarsit de saptamana linistit si tie, Liviu!

    • Multumesc, te asigur ca vei avea si in continuare multe surprize placute. Posibil SI MAI placute. Personal asa le-am simtit.

  8. Felicitari, ai reusit sa ma duci foarte departe cu gandul, iar asta nu este ceva la indemana oricui.
    M-am simtit exact ca atunci cand citesc un SF de o foarte buna calitate. Sunt fan, bravo!

LASA UN MESAJ

Please enter your comment!

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

De acord

Please enter your name here