Sunt zile in care parca universul comploteaza si tot ceea ce vezi in jurul tau se uneste in sensuri pe care numai el stie cum le aranjeaza, in asa fel incat sa iti faca ziua mai buna, sa rezolve probleme, dileme, asa cum, si invers, sunt zile in care orice faci nu merge, nu se leaga. Sunt zile in care cred in soarta si altele in care, dimptriva, sunt convinsa ca totusi, noi oamenii suntem de fapt, cei care provocam lucrurile sa se intample, iar in momentul in care nu o fac, este, ca la rummy, pentru ca nu am fost atenti sa ne aranjam corect toate piesele pe tabla.
Imi pare rau ca nu reusesc, prinsa de problemele de zi cu zi, sa fiu atenta mai mult la cei din jurul meu. Obisnuita sa economisesc timpul la maxim, de cele mai multe ori merg pe drum fara sa vad pe nimeni, eu si gandurile mele, incat se intampla sa intalnesc prieteni care ma trag de maneca, oarecum jigniti ca nu ii bag in seama si incerc sa ii lamuresc ca eram atat de mult eu cu mine, incat efectiv nu i-am zarit.
Cand insa, rareori, soarele apare pe cerul meu, reusesc sa scap si de ganduri negre si de termene limita, asa incat sa ma relaxez, absorb ca un burete tot ce vad in jur. Si vad lucruri. Lucruri care imi fac ziua, deja buna oricum, si mai buna.
Vineri, in metrou, de exemplu, un tanar citea un roman de Jules Verne. Cititul nu era un fapt senzational in sine, ar fi fost daca vedeam un pustan de 13-14 ani, atunci sa fi vazut mirare pe mine, dar acesta era un tanar la vreo 35 de ani, cu mutra si tinuta de corporatist. Te asteptai sa citeasca orice altceva, dar Jules Vernes? Avea un volum din acela in colectia consacrata a lui Jules Verne, colectia tineretii mele si, privind figura lui absolbita de lectura, gandul m-a luat de mana si m-a purtat pana la propria mea copilarie, cu cartile ei. Am zambit unei amintirii unei varste idilice care, desi nu va mai reveni niciodata, este acolo si mi-a construit lumea, m-a construit pe mine, asa cum sunt acum.
Ieri, la intrarea in Mega Image-ul ala mare de la Piata Sudului, am vazut o familie intreaga pe trotineta. De fapt, nu pe trotineta, ci pe trotinete, in genul celor de aici, adica fiecare cu a lui, frumoase lucioase, silentioase Erau trei: tata, mama si un baietel de vreo 10-11 ani, toti imbujorati de cursa, acum fiecare isi plia vehiculul si se pregateau sa intre in magazin. Si din nou am zambit. Am zambit gandului ca o familie a gasit un mod asa de frumos de a petrece quality time, am zambit ideii de a-mi cumpara si eu una, eventual o trotineta electrica, pe care sa merg cele doua statii pana la metrou pe care, in mod obisnuit, le parcurg pe jos si uneori tare nu imi place, oricate de multe beneficii ar aduce ele pentru silueta.
Mama si-a facut cont de facebook si discuta acolo cu colege de facultate, pensionare ca si ea. De cand nu mai lucreaza parca a intinerit. Are mai mult timp pentru ea, umbla mai mult decat o facea cand era in campul muncii si stie cel mai bine ofertele la toate hypermarketurile din Bucuresti. Si nu, nu e o pensionara din aceea care umplu autobuzele la ora de varf. Mama merge mult pe jos si poarta sandale de drumetie din Decathlon. Numai sa o vad echipata si ziua imi devine mai buna.
Asa cum spuneam, sunt zile in care parca intreg universul comploteaza si tot ceea ce vezi in jurul tau se uneste in sensuri pe care numai el stie cum le aranjeaza, in asa fel incat sa iti faca ziua mai buna. Tot ceea ce trebuie sa faci este sa privesti in jur cu atentie. Cu mai mare atentie.
