Mi-e cumplit de ciuda pe mine pentru cata nevoie simt uneori de aprobarea celorlalti. Aprobarea lor e nota mea de zece, sutul meu in dos, ca si cum ceilalti ar putea trai dupa aceleasi legi ca si ale mele. This is me, copilul etern care cauta in surasul inflorit pe buzele mamei da-ul de care are nevoie pentru a pasi in continuare. Dincolo de el insa, ma judec singura intr-un for interior, unde nu ajung nici cuvintele si aproape niciodata nu ies pe plus, mereu stiu ca exista mai bine. Iar mai bine inseamna altfel, mereu altfel. Altfel imi este cu adevarat de folos. Cuvintele mele, aruncate in virtual, nu incearca sa faca literatura. E un concurs permanent intre mine si mine: eu, cea de ieri, care se adapteaza la eu din prezentul timp si o pregateste pe eu cea de maine. Strang sub pleoape generatii de povesti, cea de azi, e sora buna cu cea de ieri, cea ce maine este fiica celei de azi, dar cu un alt tata. de aceea nu-i seamana perfect.
In viata asta unii sunt scanteie, altii vulcan. Eu simt vulcan, dar scriu scanteie. In sufletul unora ma aprind, in al altora ma sting. E firesc de uman sa fie asa.
Nu scriu aproape niciodata poezie. Nu pentru ca nu pot, ci pentru ca nu ma pot pune pe mine in ea. Si daca nu ma pun pe mine, demersul e din fasa inca, inferior. Ma fascineaza insa sa incerc sa ma descopar in cat mai multe registre. Am incercat acum cateva zile un puiut de SF. Am muncit, mi-a iesit. Nu minunat, senzational, dar logic. Totusi, n-am fost eu acolo. Trairea mea e emotionala, nu stiintifica.
Ma repet, stiu. Ma repet, simt. Mai bine inseamna altfel, mereu altfel. Altfel imi este cu adevarat de folos…