Inca de pustoaica, dupa o lege a firii respectate din pacate de majoritatea copiilor, nu mi-am ascultat parintii. Din principiu. Lucrurile impuse sunt neplacute nu neaparat in sine, prin esenta lor, ci prin simplul fapt ca nu alegi singur…iar forul acela suprem care iti poate interzice sau acorda lucrurile pe care le vezi, la o anumita varsta ca pe mici, dar esentiale doze de fericire…sunt parintii. Mama, in cazul meu, cea langa care am locuit si crescut in mai mare masura de la adolescenta incoace. Mama, pe care niciodata nu am vrut sa o ascult.
Credeam ca prapastia intre generatii inseamna ca ea e invechita, desprinsa de realitate si traditionalista, nu mi-a trecut prin cap niciodata ca voi ajunge si eu sa ma uit in jos la prapastia asta exact de pe aceeasi buza de stanca. Si ceea ce ma ingrozeste este gandul ca fii-ca mea, daca se va naste, va proceda fix la fel, ca sangele apa nu se face si Dumnezeu nu bate cu batul.
Sa nu…!
Sa nu…
Nu trebuie sa…
O sa vezi ca…
Am crescut visand sa evadez de sub autoritatea mamei, mi-am racnit pe toate tonurile posibile dorinta de independenta si mi-am promis mereu ca voi face alegerile corecte, care sa ma duca rapid si sigur catre fericire, ca am sa ajung mare si realizata si multumita de mine si viata mea, numai asa, ca sa ii demonstrez ei ca am avut dreptate eu sa nu ma uit in gura ei atunci cand spunea…toate cele pe care le spunea si le spune un parinte, de la facerea lumii incoace.
Nu am ratat, zau, nici un prag, pe toate le-a aflat crestetul meu incapatanat, acelasi care acum, tocit de cucuie si cumintit in sfarsit, insista sa o creada pe mama o vrajitoare si sa dea cuvintelor sale aroma de descantec. Sau sentinta. Indiferent ca e vorba de o reteta de dulceata sau o opinie in privinta ultimului meu partener de amor…are dreptate, implacabil. Acum stiu sa ascult, dar….imi foloseste mult mai putin. Am facut deja o mare parte din totalul greselilor care pot influenta decisiv o viata, le-am bifat si am scapat de o grija. La ce imi mai foloseste constientizarea? Unii spun ca e vorba de maturizare. Habar nu am daca asa ii zice, stiu numai ca mi-e teribil de ciuda: daca tot era sa mi se intample una ca asta, macar daca se intample mai devreme, cand puteam sa schimb esential cursul vetii mele. Sau deloc, pe principiul fericitilor aia saraci cu duhul.
Mama avea dreptate, fir’ar sa fie de treaba, avea dreptate cu aproape tot ce mi-a spus in viata si a trebuit sa urc spre 40 de ani ca sa imi dau seama de asta! Si mai am si norocul asta porcesc, porcesc pentru ca nu ma simt demna de el, norocul de a o avea inca aproape, de a o putea vedea si strange in brate in fiecare dimineata, norocul de a o gasi langa mine in orice seara simt nevoia sa-i cer sfaturile, da, exact alea pe care altadata le ignoram.
