MANANCA, SCRIE, IUBESTE
Daca cineva m-ar obliga sa manac un singur lucru pana la finalul zilelor, dar m-ar lasa sa il aleg, alegerea ar fi simpla si etern categorica: vreau branza.
Daca m-ati intreba care este dusmanul constant al tuturor dietelor mele si tentatia in fata careia sunt mai neputincioasa ca o pisica flamanda in fata unei ulcele cu smantana, as raspunde la fel de categoric: branza.
Dar nu branza dietetica, din aceea cu 0% grasime, (desi, ca un adevarat fan branza o stiu si pe aceea) ci branza adevarata: telemea, mozzarela, cascaval, emmentaler, maasdam. La masa mea, branza e ca un star de cinema, si prin simpla ei prezenta face ca toate celelalte ingrediente sa straluceasca (ca sa o parafrazez pe Elizabeth Gilbert).
Pot sa inghit determinata zi dupa zi si lingura dupa lingura supa de varza, sa beau apa plata cu lamaie, otet de mere, tinctura de usturoi (ha, ha, nu credeati ca exista asa ceva?), ceai de codita soricelului amestecata cu papadie, sa pasc numai verdeata pana aproape ca spun “muuu”, dar toate astea numai cu conditia ca nimeni sa nu pomeneasca pe o raza de mai putin de 100 de metri in jur acest cuvant magico-ucigator: branza. In timp ce vointa de a tine o dieta ma imbraca intr-o vajnica armura de fier, acest cuvant viclean ma descalta si expune lumii calcaiul meu de Ahile. Pentru ca sunt fan branza.
MANANCA, SCRIE, IUBESTE
Visez sa scriu o carte (da, scrisul este a doua mea mare pasiune). Sa ma asez, ca in filme, in fata mesei si afara sa fie toamna, soarele sa trimita raze timide prin fereastra, iar eu sa scriu. Sub forta mintii mele cuvintele sa se intinda, cascaval topit si docil, acoperind filele albe si sa alinte miezul sufletului, cum mangaie mozzarela papilele gustative.
Pentru ca pasiunile se iau de mana intr-un om frumos si se exprima unele prin altele, am ales azi sa imi scriu cartea altfel. Mi-am sculptat cartea in telemea de vaca, speculand usoara elasticitate a branzei, care mi-a lasat paginile intregi. Daca as fi folosit un produs similar din lapte de oaie, as fi riscat ca filele sa se farame, intr-atat de delicata si minutioasa trebuia sa fie taietura. Inaintam prudent cu cutitul in trupul alb si taieturile mele se masurau in milimetri. Fire minuscule de piper au avut dublu rol: sa dea impresia, pe muchie, de colb asternut de timp si sa mascheze usoarele stangacii de pui de sculptor- ale autoarei. Cu varful unui ac am desenat litere doar de mine intelese pe paginile albe si o floare de busuioc mi-a sfintit promisiunea de a adauga cartii mele mici, candva, si o coperta mare…si cu ea, un vis implinit.
MANANCA, SCRIE, IUBESTE
– E usor sa daruiesti, imi spune iubitul meu, punandu-mi in brate o rotita de cascaval afumat si doua cutii de branza topita, de care avusesem pofta la opt seara pe o ploaie torentiala si culmea, fara sa fiu gravida. Inca.
– E usor sa daruiesti cand cea care primeste are ochii mari, stralucind a boabe de emotie, ca tine acum, il aud ca prin vis. Trebuie sa recunosc, iubitul meu este un artist in felul lui, stie mai bine ca oricine in lume sa isi deseneze in cuvinte sufletul. E minunat…si e fan branza, ca si mine. Nici nu se putea altfel.
