O sa incep prin a va marturisi deschis ca invitatia de a-mi pune pe hartie vacantele m-a surprins prin aparenta simplitate. Sa imi fac ordine printre planuri, printre visuri macar, daca planuri nu am, printre amintirile cu care ma hranesc de la un an la altul, de la o vara la cealalta si de la o evadare la viitoarea, ce poate fi mai simplu? Ce tema generoasa datorez eu unei felii de ploaie! am exclamat inca din prima clipa si nu m-am grabit sa scriu, gandind ca o sa am ce pune pe hartie fara prea mult efort, mai ales ca scotocitul printre amintiri mi-e prieten drag.
Cand m-am asezat, in sfarsit, la masa de compus, am vrut sa scriu despre plaje albe, despre mari verzi-albastrii, despre lene si despre soare. Am vrut sa scriu despre nou, despre descoperire, despre entuziasm. Si dupa ce as fi scris, imi propusesem sa ies in fata voastra si sa strig sus si tare ca vacanta e o stare de spirit, nu un loc si ca mai mult decat unde conteaza alaturi de cine iti duci pe meleaguri de poveste vacanta.
Am vrut, zau, sa scriu despre toate astea, dar nu am reusit. Cand o bucata mare de suflet s-a pus de-a crumezisul condeiului meu, am esuat in subiectiv cu talpile goale. Mi-am amintit ca ramasesem datoare feliei de ploaie cu o marturisire anume, tot de la ea furata.
Si iata-ma aici incercand sa va povestesc despre singura mea vacanta care nu a fost vacanta, ci mai acasa decat casa, despre singurul loc in care a contat mai mult ca merg decat cu cine merg, despre Venetia sufletului meu.
Cand am vazut-o pentru prima oara isi lucea apele in noaptea unui mijloc de martie si sagetile reci mi-au picurat in suflet fiori in clipa imediat dinainte ca pasul meu sa calce pe un vaporetto care mergea nu stiu unde…si apoi, brusc, fara avertizare, s-a intamplat. S-a intamplat ca laguna s-a desprins de ape si de stalpi de lemn si mi-a intrat in tot corpul cu o tresarire si odata cu ea am sfarsit sa mai fiu eu, turist, straina, stinghera si curioasa si am devenit venetie.
N-am vazut muzee, am mangaiat cu pasul strazi, am navigat fara teama pe corabia mea de vis, de poveste, eternul marinar al lumii. M-am plimbat fara harta, cum ma plimbam pe acasa. Ochiul meu primea si isi pastra darurile sub pleoape fara sa se mire. Imi parea ca sunt de acolo, ca m-am nascut acolo si ma intorc acasa. Palate de o parte si de alta a privirii, culori pe care nu le stiam numi, lemne drepte, scotand capul din apa, gondole romantice, vechituri fermecatoare, lumina, piatra alba uda, piatra rosie uda.. Nu am crezut ca mucegaiul poate fi atat de frumos, nu am crezut ca senzatia de umezeala poate sa doara de placere. Nu am crezut ca pot dansa, ca pot fi venetie: am fost si am dansat in fiecare secunda.
M-am imbatat de ea si si dulcea amintire a betiei mele de acolo nu a resit sa se altereze in ciuda colegului de fosta trista verigheta alaturi de care am privit-o. Venetia este peste toate acestea, Venetia iti intra prea mult in suflet ca sa mai ramana loc acolo de altceva in afara ei.
sursa foto: arhiva personala
