Beam deunazi o cafea in vis cu unul dintre oamenii care imi sunt atat de dragi incat daca s-ar termina lumea, nu mi-ar parea rau, cu conditia sa nimeresc pe o arca a lui Noe impreuna cu ea, fiecare ca reprezentante a unei specii: ea a celor miraculosi si geniali, dar pe cale de disparitie, eu – a visatorilor irecuperabili.
Dau sa imi aprind o tigara, ca simteam ca ar merge ca unsa si exact cand, deschizand un pachet nou de tigari, dau sa arunc si foita argintie si celofanul in scrumiera, o vad ca se incrunta: Cunosti o planeta de rezerva? ma intreaba agitand aratatorul a amenintare si indicandu-mi apoi, din ochi, un panou pe care scria mare: A inceput batalia pentru Orasul Reciclarii!
Dintotdeauna exista povesti si exista eroi si totul se leaga cu un scop. Acum stiu de ce, atunci cand am decis ca e momentul ca viata mea sa capete un alt sens, am ales sa ma construiesc dupa felul in care chipul ei se oglindea in sufletul meu. Pentru ca in oricare colt de tara ar alege sa isi duca batalia, as urma-o, cavaler neinfricat, pentru ca alaturi de ea orice victorie pare mai aproape, orice tinta mai tangibila. Asa ca aleg si eu pe post de camp de batalie pentru reciclare tot Satu Mare, oraselul in care ea, cand a tipat prima data, sunt sigura ca spunea in limba ei, ca pe a adullilor nu o invatase inca: mama, ce ai de gand sa faci cu scutecul asta? unde il arunci?
Am despartit atenta celofanul de hartia argintie si le-am aruncat pe fiecare in locuri diferite, dupa categorie. Miraculoasa a suras vazand, a suras cu degetul aratator, cu pielea de culoarea mierii de salcam, cu parul, cu fiinta ei toata adunata. Si am pornit la treaba. Stiu ca nu e decat un gest mic, dar un zid nu se naste decat daca pui, rabdator, caramida mica langa alta caramida mica. Momentan suntem trei pentru ca Miraculoasa a avut noroc cu un Calator Inimos si s-a pricopsit, drept compensatie, si cu mine pe cap, ca nici o fapta buna nu ramane nepedepsita. Cine ni se mai alatura?