Sunt clipe in care imi vine sa fug de toti si de toate, sa ma retrag intr-o padure si sa fiu numai eu si un calculator la care sa tastez ritmic, cat e ziua de lunga. Sunt clipe in care sunt satula sa zambesc de convenienta, sa raspund la un ce faci? care nu ma intreaba de fapt nimic, sa astept in trafic, sa ma inghesui in autobuz, sa urc si sa cobor trepte, sa recunoc c-am gresit, sa ma targuiesc la piata, sa ma scuz cand nu am un foc si trebuie sa-l cer politicos. Sunt zile in care sunt in greva cu mine insami, sunt satula sa ma tot aud carcotind in directia unei vieti de la care vreau mai mult si nu reusesc sa-i smulg. Si totusi, oricat as fi de satula de toate astea, e suficient sa stau mai mult de o zi in casa, e destul ca moartea sau boala sa-mi pomeneasca un nume cunoscut, ca ma reped afara cu viteza unui tren care iese din tunel condus de o locomotiva creola si se repede catre dealurile verzi in care stie el ca isi poate desfasura nestingherit fumul cu parfum de creta.
Cum ies, ridica capul si trag adanc in piept aerul poluat al orasului meu. Incep sa tremur de incordata asteptare a ceva. Deschid ochii larg si ii privesc oamenii, muzele mele de fiecare zi, ca asa suntem noi in breasla asta, a puilor de scriitori (de blog), avem du-te si vino, avem caderi si ridicari si treceri, asta pana cand ne amintim ca din uman plecam si la el ne intoarcem.Si ca nu putem fi nici mai mult, nici mai putin de atat.
Cred ca, de fapt, e gresit sa sper ca voi gasi o bresa in trecerea timpului in care sa fiu doar eu cu mine si sa scriu despre ceva nemaiauzit. Cred ca trebuie sa zgarii cu un creion pe hartie dupa ce privesc in jur. Chiar daca ochelarii sunt numai ai mei si cum vad eu prin ei nu vede nimeni.
