Am jucat timp de 30 de ani tot felul de jocuri. De la cele naive ale copilariei si pana la jocurile transpirate ale adolescentei dornice sa experimenteze legile atractiei, de la miza pe cateva carti, in studentie si pana la jocurile perverse ale inselatoriei si ale compromisului, nici unul nu m-a ocolit cu destula abilitate cat sa nu ma atinga. Si cand mi se parea ca ma ocolesc, le rasaream eu in cale cu dorinta frematatoare de a incerca.Pe calculator am preferat doar de o perioada incoace sa ma joc in cuvinte, mai intai am trecut prin febra solitaire-ului, peste incordarea spargerii bilelor de zuma, pana la memorarea pieselor din jocuri mahjong. Nu-mi sunt straine. Le consider un mod relaxant ( si uneori gratuit) de a pierde timpul.
Nu am suna El, desi a promis? Butonez chinuit pe calculator si jocul ma fura si ii scriu scrisori in gand in timp ce mouse-ul lipaie pe carti de joc, pe piesele dintr-un puzzle mult mai simplu decat al vietii mele sentimentale si uit cat de mult mi-as dori sa il sun eu. Maine voi putea sustine in oglinda propriilor mei ochi ca am fost mandra, ca nu mi-a pasat. Iar azi, cat inca imi pasa, joc ca sa uit. Nu beau, joc.
Am obosit tarziu si jocurile, intr-un final, mi-au ramas mici. Sufletul meu s-a razvratit si a pretins mai mult. Relaxarea mea s-a indreptat catre plaje insorite, catre carti bune, catre cafele lungi, baute cu oamenii mei dragi, catre seri petrecute cu un ceai in fata unor ochi in care incape intreaga mea lume. Cred ca cel mai frumos joc este cel de-a viata in doi, cand regulile raman aceleasi, dar totusi nu sunt, nu reusesc sa fie, in ciuda repetabilei lor cadente, plictisitoare. Telefonul care odinioara nu suna, acum navaleste peste mine cu melodia lui draga in fiecare zi, cu precizie elvetiana: iubito, am scapat de la munca. Ajung in jumatate de ora. Iau eu paine?
