Ani intregi am privit ploaia ca pe-un plans, pentru ca o asociam starii mele sufletesti. Copil fiind, pe ploaie nu aveam voie sa ies la joaca. Ma inchideam in camera mea si stateam cu nasul lipit de geam, sughitand, iar indignarea mea avea gust de sare.
Adolescenta, ploaia mi-a displacut din ce in ce mai putin. Intamplarea de-a trai intr-un oras norocos, ferit de inundatii m-a facut sa-mi inmoi in stropi de ploaie curata crampeiele de vis cu care imi hraneam cei 16-17 ani si sa le mestec apoi visatoare, zile de-a randul, chiar daca soarele aparea.
Cand am sarit de 30 de ani si mi-a venit randul la lacrimi adevarate, am plans odata cu cerul si el impreuna cu mine. Norii negri, aducatori de picuri parca mereu reci, nu o data mi se inghesuiau pe suflet pana uitam sa mai respir.
Credeam ca nu mai pot scrie despre ploaie cand am incetat sa plang. Nu stiu daca dintr-o data s-au risipit toti norii sau am prins eu aripi si m-am inaltat deasupra celor care isi purtau tunetele cu-nversunare mereu pe deasupra esecurilor mele. Tot ce stiu este ca o data ca niciodata, cand ploia m-a prins pe drum, am incetat sa ma grabesc spre casa si mi-am lasat pasul liber, ca pe un cal slobozit din frau. Si el m-a purtat pe strazi mirosind reavan, prin balti care mi-au racorit talpile arse, printre frunze stralucind a margaritar de apa limpede pana cand limpezimea aceea s-a inclestat de sufletul meu si nu mi-a mai dat drumul.
De atunci nu ma feresc de ploaie. O las sa ma mangaie pe frunte, sa imi sfichiuie obrajii si sa-mi incalceasca genele. Mi-am dat seama ca ploaia nu e altceva decat un instrument minunat in trusa de chimie a naturii, un catalizator miraculos, care te prinde, te invaluie si te reda tie-ti cu simtaminte insutite, dar pe potriva celor care-si au deja salas in adancul tau muritor din clipa insutirii. Daca sunt fericita, ploaia imi plesneste pe pervaz ca artificiile de revelion si cand deschid geamurile imi miroase a sudoare a unui Dumnezeu care trudeste pentru fericirea noastra. Cand sunt suparata imi imaginez un potop ca cel din vremea dintai, care sa mature in cale toate urmele de nefolositoare rautati din lume, iar eu, un Noe subiectiv aleg sa iau cu mine-n arca numai vietuitoare cu temei: un greiere sa-mi cante a somn linistit, un licurici sa aprinda pentru mine lumina cand nu mai gasesc amnarul sa scapar si o privighetoare sa-mi aduca aminte mereu cum se urca pana la soare, chiar daca iti arzi aripile in zbor.
