Cand eram mandra profesoara la un liceu bucurestean, aveam doua colege pensionate, trecute binisor de 60 de ani, care mai predau inca biologie, respectiv fizica. Nu erau niste babaciuni acrite, dimpotriva, erau printre cele mai iubite figuri din liceu, faceau parte din generatia veche, dar buna, care te invata carte si doamnele cu pricina isi propovaduiau materia cu aceeasi placere cu care elevii o ascultau.Ei, si cum urcau ele impreuna intr-o buna zi scarile de la cancelarie la etajul trei, unde se nimerisera sa aiba ore in ziua respectiva, le vad ca se privesc printre gafaituri, fiecare impartasind oboseala celeilalte si una spune cu regret: ce vrei draga, gafaim, nu ne mai tin picioarele, nu mai avem 50 de ani!
Eu aveam atunci doar 23 de veri in spate, saltam cu catalogul in brate ca o caprioara peste aceleasi trepte si 50 de ani nu avea nici macar mama, asa ca scena m-a induiosat. Si mi-a ramas in minte si acum, 12 ani si 20 si ceva de kilograme mai tarziu, cand m-am trezit ca nu regret vremurile de la 20 de ani, ca prea putina minte aveam atunci, ci pe cele de la 30, cand inca mai aveam iluzii si mai credeam in vise si in Feti Frumosi si intr-un happy-end demn de comediile romantice. Cand simteam ca mai am timp si ca resemnarea este pentru cei slabi. Cand rareori se intampla sa imi spuna cineva altfel decat domnisoara.
Am realizat brusc ca voi inchide ochii parca o clipa si cand ii voi deschide voi regreta ca nu mai am 40 de ani si apoi 50, ca doamnele mele profesoare si ca viata e al naibii de scurta si ca voi mai inchide o data ochii ca sa nu ii mai deschid si mai am asa de multe de vazut…si ca nu mai am timp…. Va seamana a drob de sare? Si mie!
