In perioadele din viata mea in care am fost grasa (ooo, si au fost destule- chiar acum traversez una din ele) nu prea ma poate vedea cineva mancand. Cati dintre cei (sau ar trebui sa spun “cele”?) din jurul meu nu se intampla sa nimereasca la servici sau aiurea peste cate o mica petrecere de ziua lui cutare prieten sau coleg si, invitat fiind sa deguste din bunatatile intinse, raspunde cu un aer usor jenat: “multumesc, dar stii, nu pot, nu as vrea sa imi stric regimul”?
Si nu il stric, nuuu, Doamne fereste, cel putin in public, nu. Am avut mereu minunatul obicei sa ma umflu de calorii si remuscarile aferente cel mai adesea seara tarziu, acasa, singura. Se face sapte si sunt pe drum catre casa. Se face opt si am ajuns si rezist. Se face noua si inca, eroic, sunt pe baricade, gandindu-ma ca in curand ma va lua somnul….si ma ia in schimb o sfanta foame pe la zece….incat intre mine si dugheana care face shaorma in colt distanta scade amenintator…alarmant…ademenitor…. Mai intai cea psihologica, apoi cea fizica.
Povestea asta….e comuna. Plictisitoare aproape. Dar zau ca merita spusa in prima mea incercare de blogging. Regula adevarata o stiu eu si cred ca o stiu toate grasele din lume, toate plinutele, toate suferindele intr-ale siluetei: de maine ma apuc serios de regim. Sau, mai bine, de luni!
PS: A se inlocui shaorma cu….( ah, imi vine sa spun, din reflex, “…cu de toate, picanta, va rog…”) orice va vine in minte si va inspira si veti vizualiza scena perfect.