rochie-rosieRochiile spun o poveste numai cand sunt imbracate de o femeie, draga mea, de aceeea nu am indraznit niciodata sa iti daruiesc vreuna. Nu ca nu as fi incercat, nici vorba. Mergeam plin de speranta in magazinele spre care vazusem ca tu cauti cu ochii cand suntem impreuna la plimbare, ba chiar ti-am copiat perfid si lista site-urilor favorite de pe laptop, sperand sa gasesc acolo raspunsuri la intrebarile privind preferintele tale. In zadar. Sunt ca in mijlocul unui puzzle din care parca lipseste piesa care leaga. Vad numai amanunte, dar imi scapa intregul.

Am rememorat de nenumarate ori prima noastra intalnire, incercand sa copiez, ba nu, mai intai sa deslusesc, pentru a putea copia ulterior, magia rochiei tale. Fiecare secunda din acea monotona gala de caritate unde te-am vazut intaia data ma inghiontea sa plec catre casa, imi cautam locul si eram in egala masura enervat ca trebuie sa-l caut si plictisit ca nu-l gasesc, era cumva, povestea de pe scena vietii mele, dar asta o stiu abia acum, cand, printr-un miracol, am fost avansat in piesa de la rolul insignifiant de figurant la cel coplesitor de protagonist. Stiu ca trebuie sa multumesc unei divinitati de a carei existenta nu eram constient sau convins, dar, culmea, nici acum, dupa ce i-am vazut cu ochii larg deschisi lucrarea, tot nu reusesc sa-i admit intru totul atotputerea, pentru ca tu, iubita mea, esti singura divinitate in fata careia ma inlin si a carei putere o recunosc plecat.
Purtai una din acele rochii de seara cu spatele gol, lunga care mangaia tandru urma pasilor tai si culoarea ei sangerie, aprinsa, m-a facut sa imi imaginez inca inainte de a vedea culoarea buzelor tale, asa cum vor fi aratand ele, muscate, pline, dupa noptile de dragoste. Ai trecut, purtandu-ti frumusetea calm, constient si linistit, nu ca pe o mandrie, ci ca normalitate. Nu pot fi mai putin, parea sa spuna mersul tau, iar cand ai ajuns in dreptul meu, pentru o fractiune de secunda s-a multimplicat, timpul si-a incetinit cursul si am putut sa inspir adanc, aerul parfumat al incheieturilor tale, al parului tau care infierbintea aerul de la inaltimea tamplei mele. Si apoi ai trecut si am obosit de asteptare privindu-te, stiind ca esti, ca vei fi a mea, pentru ca nu putea exista vreo lume sau vreo viata in care alte brate sa te franga. Desi fusesera altii…am ghicit asta din modul care pielea sidefie imbratisa omoplatii tai zvelti, nici un milimetru mai mult decat trebuie, intinsa, frematanda.
Si am fost gelos! O, cat am fost de gelos atunci! Gelos pe aerul care te mangaia cu o intimitate pe care mie nu mi-o dadusesi inca, pe rochia care cobora insinuant odata cu linia incredibil de gratioasa a spatelui, pe agrafa aurita care-ti strangea parul pe care-l doream cu ardoare rasfirat pe perna mea, pe respiratia ta care se risipea departe de gura-mi flamanda.
Iar cand  cineva a pus o intrebare si mi s-a parut ca ti-ai ridicat umerii a nestiinta (sau poate a fost doar o pala de aer rece care te-a infiorat?), am ghicit ca toti ceilalti te-au avut si n-au stiut sa te vada, ca asteptai fara sa mai crezi, sperai fara sa mai cauti pe acela care te va lua, pe tine si rochia ta si va avea curajul sa te iubeasca asa cum meriti, asa cum se iubeste o femeie care poarta, singura, o rochie cu spatele gol, intr-o seara in care nu cauta pe nimeni.

LASA UN MESAJ

Please enter your comment!

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

De acord

Please enter your name here