Macin in minte ades, ori de cate ori am ocazia – si imi construiesc singura astfel de ocazii tot timpul – succesele si insuccesele mele. unde am gresit atunci cand am gresit, care a fost pasul care m-a propulsat, resortul ascuns. A fost inteligenta, inspiratie sau noroc? A depins de mine sau m-am lasat purtata de val?
Multa vreme mi-am construit mental un viitor profesional pe care il creedeam potrivit. Imi imaginam ca a fi profesor este cel mai bun mod in care existenta mea poate sa insemne ceva pe lume. Inca mai cred asta, chiar daca vremurile si situatia invatamantului in Romania si programele didactice concepute nerealist si arid reusesc performanta de a indeparta de scoala si dascalii, nu doar elevii.
Am stiut inca din primul an de invatamant ca sunt facuta pentru asta, dar ca nu am sa ramana acolo. Mi se cerea sa ma imbrac la costum si aveam unul singur, pe care l-am lustruit pe parcursul anului scolar. Mi se cerea sa privesc de la inaltimea catedrei, iar eu preferam sa ma asez in banca si sa discut cu eleviii mei de la egal la egal, faceam din orice om o poveste si gaseam o morala in fiecare, un rost caruia il alaturam pe al meu. O actiune imperfecta e oricand mai buna decat o perfecta lipsa de actiune, imi spuneam pe cand incercam sa il explic pe Nichita Stanescu elevilor de seral, cu zece ani mai mari ca mine, lasandu-i sa asculte, pe fundal Nicu Alifantis, care adusese in muzica cele mai frumoase poezii ale pasionalului, nebunului, dragului de Nichita. Poate ca nu eram cel mai priceput pedagog inca de la prima intrare la clasa, dar in mod cert eram unul dintre cei care vedeau outside the box…iar sistemul nu apreciaza prea mult asta. Cand directoarea a inceput sa ma controleze la ore sa vada daca stau la catedra sau in banca, sa puna mai mult pret pe asta in loc sa asculte efectiv ce spun la clasa…acesta a fost resortul care m-a impins sa vreau mai mult. Imi placea sa fac literatura, dar mai mult de atat imi placea sa ma simt eu.
O actiune imperfecta e oricand mai buna decat o perfecta lipsa de actiune, mi-am spus pe cand am intrat in sistemul bancar, hotarata sa gasesc un loc in care sa insemn ceva…in pchii mei, in primul rand. imi amintesc ca lucram intr-un callcenter, cea mai de jos pozitie posibila. In a treia zi a venit un grup de operatori proaspat angajati in agentii si unul dintre colegii cu vechime le-a facut prezentarea centrului nostru. Erau niste vizite periodice, mereu aceleasi explicatii, dar alte grupuri le primeau, caci angajarile se faceau pe banda rulanta. Am asistat si eu la prezentare, era oricum mai simplu decat sa ma plimbe oficial sa imi prezinte activitatea. Ma uitam pe chipurile celor care venisera. erau dezorientati, voiau sa isi gaseasca locul, aveau nevoie sa se simta utili, sa faca legaturi, sa inteleaga, sa se integreze. Ca si mine. Si din nevoia altora, am simtit ca se naste scopul meu. As vrea sa fiu, candva, eu cea care face aceasta prezentare, am spus dupa plecarea grupului, desi nu avem nici cunostintele, nici vechimea necesara. fraza aceea…venita din inima. Resortul. Trei saptamani mai tarziu eram desemnata oficial sa o fac si peste doua luni promovata pe post de trainer. Rapid, veti crede, dar in acele doua luni eu invatasem despre sistemul bancar tot ce imi trebuia pentru un callcenter. Vehiculam cu termeni economici si, chiar daca mi-ar fi placut mai mult sa fac literatura, am ales sa ii consider si pe acestia la fel de incitanti ca poezia, sa folosesc cu lejeritate instrumente on line utile in domeniu, precum un curs euro convertor sau calculatoare de rate, sitam la fel de bine evolutia si caracteristicile fiecaruia dintre cele 15 carduri si 10 credite din oferta bancii precum stiusem, pe vremuri, povestea fiecaruia dintre elevii mei.
O actiune imperfecta e oricand mai buna decat o perfecta lipsa de actiune, imi spun acum, cand, sufocata de rate, gasesc o sursa de castig importanta in concursurile on line pe care le castig. Mi-ar placea sa fac literatura, dar mai mult de atat imi place sa nu am datorii la final de luna.
