Oricine are dreptul, macar o data pe an sa isi ia liber. Liber nu doar de la serviciu, ca pe ala il primesti mai usor, ci liber de la propria persoana, liber sa lase garda jos, sa decreteze pauza dela zgomot, de la ganduri, de la ingrijorare, de la hei-rup. Si apoi, cu simturile larg deschise, sa se reintoarca la lucrurile care conteaza cu adevarat: la mirosul de pamant necalcat de oameni, de cafeaua bauta in aerul sticlos al rasaritului de soare, la bratele calde si intinse ale unui om drag.
Ma gandeam zilele trecute ca e aiurea rau sa astepti tot anul o biata saptamana de relaxaresi, cand te intalnesti cu ea, sa pierzi jumatate din timp, pentru ca tu, de mai multe luni, ai uitat, de fapt, sa te relaxezi.
Una din partile bune ale concediului meu a fost faptul ca, luand bilete pentru iunie inca din luna ianuarie, in afara de o binemeritata reducere de 20% pentru early booking, am avut ocazia sa visez la vacanta in mod concret (asta daca a visa si concret nu este cumva un oximoron), adica facand planuri pentru locurile in care stiam precis ca voi pasi.
Trezirea la o ora mica de tot pentru plecare a fost un cosmar maricel. Ce folos ca reusisem, gratie abilitatilor mele de planificare eficienta dobandite dupa ultimele 3 luni cu 2 joburi, sa termin toate pregatirile de plecare in ziua anterioara, pe la pranz? Seara tot nu m-a luat somnul, asa ca iata-ma, capie, la 4 dimineata, prezentandu-ma la locul de imbarcare: eu si o durere de cap la fel de incapatanata ca mine, cu care am calatorit impreuna pana in Bulgaria.
Nu am realizat cat sunt de obosita, cat de franjurati imi sunt nervii, decat in clipa in care am incetat sa mai intind de ei sau sa trag de mine, in clipa in care am pasit in Albena, departe de joburi, de telefoane, de internet, de termene limita stranse pe care mi le dau altii si de termene limita si mai stranse pe care mi le dau singura. O prietena mi-a spus in gluma odata ca eu nu am nevoie de sef, daca ma angajez sa fac un lucru, imi sunt un sef mai aspru decat ar putea fi oricine altcineva.
Ei bine, tocmai mi-am dat si eu liber de mine – ma gandeam odata poposita in camera de hotel.
Si atunci abia, stand pe balconul larg, cu o ceasca de cafea intr-o parte si inca una in care se dizolvau 2 pastile de solpadeina in cealalta parte, am realizat cat sunt de fericita. Nu fericita neaparat la modul general, e mult sa spun asta la cat sunt eu de zgarcita cu fericirea, ci pentru exact acel moment. De fapt, de ce spun eu doar fericita? Nu cred ca puteti intelege exact starea numai dupa simplul cuvant, trebuie sa reformulez: am simtit ca inima isi domoleste bataile, ca timpul se dilata si eu raman in locul acela, sorbind din cafea si traind cu incetinitorul toate senzatiile, special ca sa ma bucur de ele mai multa vreme. Si am mai simtit, in marea care mi se deschidea la cativa pasi in fata si in aroma cafelei, un gust sarat, dar nu de mare, ci de lacrimi. Lacrimi de bucurie ca sunt aici, o bucurie atat de adanca, ca nu a mai avut loc inauntru si a erupt afara, in rauri, pe obraz.
Si pe urma s-a ridicat asa o liniste in mine, ca nu puteam lasa clipa sa treaca fara sa o pun pe hartie. Nu pentru altii, ci pentru mine. Pentru aducere aminte. Viata nu poate sa fie atat de rea, daca ne ofera clipe din astea, macar o data pe an.
