Obiect sau subiect?

Nu stiu daca o sa pot explica suficient cat de greu este sa te resetezi, dar nu ma opresc din a incerca in primul rand ca exercitiu pentru mine: mai intai vine constientizarea, yeeey, victorie, un moment de aproape orgasm emotional si apoi, fix ca la orgasmul real, esti high o perioada, indopata de dopamina si oxitocina, realizezi ce victorie inseamna ca poti sa o iei de la zero. Dureaza cateva saptamani, cel putin asa am simtit-o eu, sa vezi ca zero nu era de fapt zero, ci minus si ca sa te resetezi e infinit mai greu decat sa nu o faci. Chiar si cand stii ca esti pe drumul cel bun, pasii sunt minusculi, oricat de mult ti-ai dori, nu se intampla peste noapte. Asta pentru ca nu controlezi tu etapele sau cum mi-a spus cineva de curand: you aren’t your own fucking project.

In prima faza iti dai singur, pe persoana fizica, o gramada de tepe. Se intampla cand cunosti pe cineva care iti place sau cand cunosti pe cineva punct. La fiecare moment de dubiu, de intrebare fara raspuns, de neputinta, cea mai buna aparare e atacul, primul impuls este de a scurtcircuita. Adica sa dispari fara un cuvant sau sa inlocuiesti si repede. Cum naiba sa nu il asculti cand l-ai ascultat atata vreme? Cand apare un obstacol iti vine sa te duci instinctiv catre shortcutul care ti-a facut un fel de bine, te-a amortit, nu conteaza ca obstacolul e mic, tie ti se pare mare, ca in faza in care esti toate sunt mari si exagerate, pentru ca, na, hipersensibil si hipervigilent. Imediat dupa ce ai ridicat piciorul sa faci pasul iti dai seama de capcana si te corectezi, dar in loc sa fii mandra de tine, o faci cu ciuda pe instinctul ala prim, uiti ca el te-a tinut in viata pe vremuri. Acum nu mai esti dispus sa ii recunosti meritele, ai vrea sa nu il mai ai deloc, dar e acolo si te lupti cu el zi de zi, in asa fel incat atunci cand apune soarele esti epuizat si fizic si emotional.

Si acum vine intrebarea de o suta de puncte care imi zumzaie in creier ca un enervant zgomot de fond, intrebare venita, culmea, nu strafundurile mele de anxioasa care vrea sa aiba planurile A, B si C la indemana, ci din constientizarea faptului ca am mai confundat eu o data lucrurile si m-a costat 15 ani din viata, zau ca pe urmatorii 15 nu ii mai am de aruncat, asa ca merg pe mana mea, recte pe intrebarile mele.

Sa presupunem ca as intalni un barbat, intr-un fel oarecare: pe net, pe strada, la munca, nu conteaza. Un barbat care dupa o suma de interactiuni mi-ar placea (mult) si despre care as avea ceva motive sa cred ca ma place la randul sau, macar la nivel uman, daca nu ca femeie, cum ar fi de dorit. Fireste in masura profund discutabila in care eu pot fi convinsa ca cineva chiar poate sa ma placa asa cum sunt si sa il las sa o faca fara sa simt nevoia sa dispar sau sa il fwt din prima ca sa il reduc la un numar si asa sa ii zadarnicesc tot efortul de cunoastere. Da, stiu, greu spre imposibil, dar asta e partea frumoasa cu analizele teoretice, ca iti permiti sa te hazardezi in iluzia ca se poate doar de amorul artei. Cum spuneam, sa presupunem deci ca ar aparea personajul asta miraculos ca un unicorn, sa presupunem ca as simti o chimie, o conexiune, o…ceva. Va fi el pentru mine un subiect, o entitate cu greutate proprie, un om pentru care inima mea bate in afara oricarui algoritm de autoconservare? Sau va fi, in mod inconstient, un instrument necesar, o parghie emotionala de care ma agat ca sa ma pot ridica din noroiul unei etape care trebuia sa se termine demult? Asta in conditiile in care, sa ne amintim, spuneam ca nu am nevoie de un erou salvator, asta era partea rationala din mine, dar daca totusi ma trezesc ca il investesc pe unul cu rolul asta fara sa fiu constienta? Ca la teorie suntem toti premianti, practica nu ne da nota de trecere.

Daca e subiect, atunci tot ceea ce simt e despre el, despre felul in care gandeste, despre prezenta lui care ma linisteste fara sa faca nimic special, despre absentele lui care nu imi sunt indiferente. Inseamna ca sunt si ma arat vulnerabila in fata lui nu pentru ca am nevoie de exercitiu si il practic pe prima tinta din drum, ci pentru ca el, in sine, este o destinatie a sufletului meu. In acest scenariu, sentimentele mele sunt ancorate in realitatea lui, in tot ceea ce il defineste ca individ separat de dorintele mele, in calitatile si defectele pe care le vad in egala masura, dar ambele, paradoxal, il valideaza.

Dar exista si cealalta varianta, cea rece, clinica, pe care nu o pot ignora. Poate ca el e doar un obiect strategic in arhitectura evolutiei mele. Un pod pe care l-am construit instinctiv pentru a trece de la femeia blocata in datorii morale si vinovatii fata de trecut catre o versiune de-a mea care are curajul sa doreasca ceva doar pentru ea. Poate ca am avut nevoie de proiectia lui ca sa gasesc forta de a inchide capitolele vechi, de a rezolva credite si de a pune punct unor obligatii care ma secatuiau. Daca el este un obiect, atunci el reprezinta scanteia de care am avut nevoie ca sa imi amintesc ca sunt vie. Este oglinda in care am ales sa ma privesc ca sa vad ca mai pot fi dorita, ca mai pot comunica dincolo de pragmatismul sec al supravietuirii. E doar despre mine si nicio secunda despre el. E crud sa te gandesti asa, nu? Sa te intrebi daca nu cumva il folosesti pe celalalt pe post de catalizator pentru propria transformare.

Dilema devine si mai densa pe masura ce timpul trece. Il vad pe el sau vad doar libertatea pe care mi-o inspira? Daca e obiect, rolul lui este unul de tranzitie, o etapa necesara pentru a ajunge la varianta mea de maine. Dar atunci de ce imi pasa si de varianta lui de maine, de poimaine? Daca e subiect, atunci drumul meu se impleteste cu al lui, indiferent cat de complicat ar fi si we are here to stay, indiferent ce inseamna here.

Fiecare venim de pe cate un mal, aruncand cuvinte in aer ca cercurile jongleurilor de la circ, sperand ca cel din fata le va prinde inainte sa atinga pamantul. Dar dorinta de conexiune nu e totuna cu realizarea ei. De multe ori, intre noi ramane o ceata deasa prin care nu razbeste nici raza, nici ecoul. Animalele de prada au invatat sa vada, sa se simta, chiar in intuneric si in liniste, oamenii inca bajbaie chiar si pe lumina. Suntem sclavii simturilor conventionale, prizonieri ai propriilor proiectii, orbi la tot ce nu are forma si sunet.

Magia, insa, apare atunci cand universul suspenda aceste reguli si se naste o secunda metaforica, un spatiu paralel unde unitatile de masura clasice dispar. Acolo, reglajul nu se mai face prin schimb de cuvinte sau prezenta fizica, ci prin frecventa pura a celuilalt. E dezarmant si impredictibil. In acest spatiu, el nu mai este un obiect pe care incerc sa-l prind sau sa-l definesc, iar eu nu mai sunt un subiect care emite semnale in gol. Suntem doua prezente care se recunosc fara sa se vada, sa se atinga. E o forma de citire care nu foloseste alfabetul, linistea aia in care s-a auzit si inteles totul, desi nu s-a spus nimic, au dispartu pana si/mai ales conversatiile de convenienta.

Asadar aici e dilema care ma bantuie: linia dintre obiect si subiect nu este atat de clara pe cat mi-as dori. Poate ca am nevoie de un obiect la care sa reactionez autentic pentru a putea valida propria mea vindecare, dar obiectul m-a prins atat de tare ca a devenit subiect. Sau invers. Indiferent de concluzie, un lucru e cert: daca prezenta lui muta axa universului meu si face pamantul sa se invarta, chiar daca ar fi doar un instrument menit sa ma scoata din inertie, intensitatea a ceea ce simt il transforma in cel mai important subiect al prezentului.

Sau altfel spus: avem ceva in afara de secunda aia de care vorbeam? Nu. Atunci nu ne grabim nicaieri, hai doar sa o traim. Zic asa, preventiv, pentru cand o sa se intample, pentru ca efectiv nu am habar daca sunt capabila sa fac asta fara sa complic lucrurile.