Opriti timpul!

M-am trezit de dimineata cumplit de obosita, astenia de primavara ma loveste si pe mine, cred, cu un val de oboseala pe care statutul pana noaptea tarziu o ajuta din belsug. E drept, din decembrie, cu exceptia scurtei perioade in care am avut gripa, am adoptat un superblogeristic mod de viata in care odihna este musafir rar, dar e la fel de adevarat ca stilul acesta alert, poate mostenit din perioada in care bateam drumurile tarii saptamanal si dormeam mai bine in tren decat in patul meu de acasa,  ma caracterizeaza mai mult decat orice altceva. Ma simt vie, vibranda, in cea mai mare parte a timpului.

In ciuda oboselii de care va vorbeam, totusi, azi dimineata, in drum spre metrou, eu si gandurile mele, eu si articolele mele nepuse pe hartie, ne-am simtit fericite. Valul de oboseala incetase si, pas dupa pas, ma lovea o rafala de multumire sufleteasca, de bucurie, de pofta de viata pe care mi-o zambeam catre soarele cu dinti si el imi intorcea mesajul, sclipind vesel.Am realizat in secunda aceea ca niciodata in viata mea nu va mai fi 20 martie 2014, niciodata nu voi mai avea 36 de ani fara doua luni, cum niciodata n-o sa ma mai intorc aici, acum.

Si de atunci, stiind precis ca o asemnea clipa trebuie pastrata cu orice pret, trebuie intinsa cat mai mult, trag de ea ascultand o melodie pe care, pentru prima oara de cand exista blogul asta, nu ma pot opri sa nu v-o impartasesc si voua.